Daddy Love: The Psychology of Abduction

Do you remember that old song, Runaway Train? When I was a child, I was listening to this song, shocked by its video: There are over one million youth lost on the streets of America. Even now, I do not know exactly what I felt … pity, angriness, sorrow, for all the lives that were/are destroyed by some of us. Literature has always been a mirror of reality, and in its history we discover themes like love, war, family relationships, friendships, religion and many others. Why wouldn’t abduction be one of its themes? A theme which is molded from our own dark reality of the 21^st century, which we hear on the news or in some crime films or TV series.  But is Literature – with capital L, the one that is worth reading – entitled to depict such a theme? Why should a writer write about this, when there are so many other things to be talked about?

Somewhere in the book there is a TV discussion around the following question: Why hadn’t the boy left his abductor when he had so many opportunities? The answer that one of the talk-show hosts gives is the following:

Looks to me like the kid could’ve gotten away lots of times. Looks to me like he’d come to like his new life better than with his old family – no school, hanging out, skate-boarding, eating pizzas… I’m suspicious of this kind of thing, kids running away from home and claiming to be ‘victims’.(169)

Joyce Carol Oates does not write a crime novel, but a psychological one, in a minute way, not to entertain us, but to make us aware of another part of reality. Robbie is an intelligent five-year old boy who is abducted in a parking lot. He is not the first boy who is abducted by Daddy Love and not the first one who is sexually abused. The book, as I already said, is not for entertainment and it is very difficult to be read by the sensitive ones; with every page that you read, you want to be lied, you wish for a real happy-ending – for the little boy, for the mother, for his family; you hope that the six years of captivity will disappear in the end and everyone will be happy. You do not want to know Daddy Love’s sick thoughts, or that the dog – Robbie/Gideon’s only friend – was brutally killed in front of the boy, you simply wish for a small good thing for the child. But Oates gives you only the reality, an X-ray of the human soul, the roots of the evil and its consequences, depicting the psychology of the mother, of the abductor, of the father, and the most intriguing one to my mind, of the boy.

“The Preacher did not stand at the head of the flock and preach to uplifted faces but moved between the rows of seats in the central and side aisles of the little church with the ease and grace of a true shepherd. Often the Preacher reached out to touch a shoulder, a head, an outstretched hand – Bless you my brother in Christ! Bless you my sister in Christ! God loves you.” (40)

Daddy Love’s perspective is the main one in this novel. Interesting enough, when we first meet him, the abductor wears the clothes of a Preacher, utterly different from what we shall discover afterwards. Religion is extremely important to him, he gives to his “sons” Biblical names, and there are several analogies that he makes in his mind with saints or martyrs. He sees himself as a savior, as a Jesus or as a Dalai Lama, thinking once that he is the “reincarnated spirit of Tibet”(67):

The Wooden Maiden was an ingenious invention of Daddy Love. As Jesus was a carpenter, so too Daddy Love was good with his hands, and found such “handyman” work soothing. He would make of his sons apprentices in such work. A child was never too young not to help his father. (74)

However sick he would be, he knows how to read the psychology of the crowd, able to remain invisible when he abducts “his” children: The ordinary individual, Daddy Love had discovered, was not so very different from a child in his perceptions and expectations.” (52)

Men that are ordinary, common, like the rest, are invisible. Witnesses cannot “get it right” because they “see only what their eyes see, not what is invisible.” (53) In the eyes of the world, he is simply a father with his son, a Believer, just one of the many; he is the “restless American type” (56). On the other hand, he wants to be something else, different, unique; he loathes women, but he is adored by them, and he enjoys this, he sees himself as an artist, a painter or a sculptor, and he really thinks that he saves those boys from their mothers, although he is unable to love anything or anyone, having no voice of consciousness.

Moreover, the narrator does not explain in long sentences why Chet Cash became Daddy Love, but it gives us flashes of his memories, without any further analysis. We find out that “He had not seen his fucking “family” – fucking “relatives” – who’d betrayed him to the Wayne County, Michigan juvenile authorities, aged twelve, in twenty-six years.”(51)

Daddy Love is not the only one who is influenced by the past, but also Dinah’s mother, in the few chapters that are dedicated to her drama, is caged in her own past. Therefore, before the abduction, Dinah is the mother who is haunted by her own problems that are rooted in her relationship with her own mother. Both she and her husband, Whit, promised to themselves that their son will be raised to be happy: “God damn, Dinah, we’re going to bring up our son to be happy. None of this bullshit from our families, O.K?” (36) She is the passive kind of person, unable to scold anyone, accepting everything, who has moments of hating herself, obsessed with the thought of being a bad mother: “You must hide from your child your own foolish uncertainties. You must hide from your child your own sudden sharp-as-a-razor self-loathing.” (6)

Although she was on the verge of dying when Robbie was kidnapped, she cannot forgive herself for letting off of his hand. Sinking into pain, “in the defeat of her life” (29) confronted with the ignorance of the world, found on the Internet (where she is judged) or on TV programs, she redirects all her thoughts towards her missing son:

It was a pit of confusion into which she fell head-long. She was aware that she was very likely dying because her breathing had ceased because her skull was cracked because her soul was leaking through the crack like smoke from abandoned, long-smoldering mines in Pennsylvania that yet continue to ascend through cracked pavement.”(28)

She does not say anything about her husband’s infidelity, of the times when he sinks his own pain in alcohol, the times when he comes late at home, but Whit’s “inner, essential life” is drawn for six years in the direction of finding his son: “[…] you attribute your subsequent life – every mood, every downturn – to that catastrophe. You can’t imagine an alternative life. There is only one life. You have no perspective.” (247)

This inner life of his is sharply defined in the following excerpt:

His sexual being, the very essence of his soul, had been obliterated, at the time of his son’s abduction. His sense of himself as an individual with some degree of control over his life had vanished utterly. His fatherhood, his manhood, his dignity. Another man, a predator, had taken his son. It might have been the most ancient and primitive of insults, Whit thought. More even than the abduction of a wife. (239)

Robbie’s disappearance affects the life of his family and Daddy Love’s actions. What about him? How can a smart young child survive for six years of torture and “cuddle-time”? Oates rarely gives him a voice. From Dinah’s perspective, and later his teachers, we find out that for a while, he is a good child, a prodigy, already mature for his age. “And quick. And smart. Fascinated by words.” (12) In the “care” of Daddy Love, Robbie becomes Gideon, the biblical brave warrior, and somehow, ironical, he is one. Slowly, we have “a new look in the boy’s eyes – no longer younger.” (117) There were pages that I could barely read. And somehow, you keep on reading, hoping for a miracle, because I guess that any reader will sympathize with Gideon. You hope that the child will be okay, although, in your mind, you know that this will never happen. Or will it?

Daddy Love brainwashes Gideon, shaping him as he wants, applying Skinner’s methods:

“He’d [Daddy…] read of “conditioning” – the great American psychologist B.F. Skinner and before him the nineteenth-century Russian Ivan Pavlov. But his natural instinct was to reward, and to punish, in such a way as to instill love, fear, respect for and utter allegiance to Daddy Love in the child-subject.”(57) […] That was the Skinner-method of conditioning: praise not blame, rewards not punishments. But hell, punishments were fun.” (124-125)

Gideon remains a very smart boy, who starts telling his story, unaware, at school, through his unique drawings. In his mind, he is making the difference between the Son – what the kidnapper sees, what he wants his “son” to be – andGideon – the one who thinks, who feels, who rebels, the “warrior”:

Son had no plan. Gideon had (maybe) a plan. Son lived in present-tense. Son was is. Gideon lived in past-tense. Gideon was was. Except, Gideon was smarter than Son. Gideon was older than Son and so could live in present-tense if he wished, and in future-tense. Son had smothered in the safety-box. Son had not survived. Son had survived. But as a worm survives making itself small, twisted, flat. Son was not Gideon. Son said to Daddy Love Yes Daddy. I love you Daddy. Gideon said to Daddy Love Yes Daddy. But thinking his own (mutinous) thoughts. (163-164)

However, Gideon starts punishing the ones who has no fault. Gideon starts resembling (more or less) Daddy Love. Gideon loves, in a way, Daddy Love, because Gideon only remembers the time that he spends with Daddy Love. There is an interesting combination in this boy of the Stockholm syndrome with the remains of Robbie’s fragile memories. How normal will this child eventually be? Can you plant evil and expect to collect good things?

Daddy Love is not an easy book, but one extremely well written, raising many questions and subjects of discussions. It is a realistic book – maybe too realistic -, not for entertainment, but it gives us an insight of a traumatic experience, written for those who are interested in the world that we live today, in psychopaths, in psychology, as well as for those who state things like the one the TV host has said. As Dinah was thinking, “Unless you’d lived the hell that Robbie had lived, you could not know. And you could not judge.” (270)

 [The Mysterious Press, an imprint of Grove/Atlantic, Inc. New York, 2013, ISBN: 978-0-8021-2099-1, NetGalley]

Scrisoare de Decembrie ...

M-am trezit in al meu Decembrie cu acea durere care-ti spinteca in doua capul, incercand sa ignor ceata ce s-a lasat in jurul meu. Sunt oameni care au un sentiment special atunci cand ,,intra” in luna in care s-au nascut, care asteapta Craciunul si se bucura de luminitele de afara, de Mos Craciun, de darurile ce le vor primi …

 La inceput de decembrie, tot ce imi doresc este sa plec. Cat mai departe. E un dor urias de altceva, in care sa invat sa mai cred in ceva, sa mai vad si altceva, sa ies din tot ceea ce stiu. E un dor care se reflecta pe geamurile tramvaielor, in orele tarzii ale amiezii, in toti in cei in care am crezut candva.

In acest inceput de Decembrie, ma regasesc pe mine intr-un martie trecut… cu valurile ce se inalta tot mai sus, cu zgomotele lor, cu tarmul de unde le privesc jocul. Si singurele lucruri pe care mi le doresc este sa ma simt in Decembrie… mereu mi-au placut globuletele acelea in care sunt inchise casute, omuleti, jucarii… pare o lume perfecta, adapostita, ferita de ceea ce e afara… vezi tu, oricata experienta as avea in a fi ,,un om mare”, oricate ore am in spate, adunati din anii trecuti de a lucra pana la epuizare, de a imbina muncile sisifice cu momentele dedicate oamenilor la care tin, oricata energie ,,supraomeneasca”, ca sa folosesc cuvintele altora, tot ma simt franta. Am stat prea mult afara, in realitate, in lucrurile pe care abia acum tu incepi sa le cunosti… am imbatranit de mult printre ele. In globuletul meu de sticla, as vrea sa am mai multa rabdare, pentru mine, pentru tine, pentru noi, pentru toti, sa mai pot fi acea stanca in care oricine se poate prinde, in care oricine este iertat, in care oricine este inteles. Eu vreau acum sa fiu cea inteleasa.

As vrea sa dorm. Si imi doresc mult de tot liniste, Siguranta (poate asta mai mult decat orice), pace si multe culori. Nu vreau nimic altceva, nu vreau carti sau esarfe sau agende sau portofele sau parfumuri sau … nu vreau nimic. Nu mai vreau sa fiu in perioada asta nici profa’, nici aia care tot scrie, nici calutul la care toti sunt inhamati. Ia-mi toate ambitiile, ingroapa-le pe unde apuci, si lasa-ma sa fiu eu, lasa-ma sa respir, lasa-ma sa ma joc. Vreau fulgi de nea si jocuri si din nou, zapada. Vreau sa alerg prin parcul meu vechi, sa vad o Gradina Botanica inclestata in namet, alba, fara nimic altceva, vreau sa fac multe poze la ursii mei preferati, la stelele de Decembrie, la patinoare si saniuti.

Cand ma gandesc la iarna, nu imi amintesc mai niciodata de frig. Desi il vreau acum, sa-mi intre in suflet, sa-mi reaminteasca de ceea ce am fost candva. Cand stiu ca iarna e acum langa mine, imi amintesc de fulgi, de luminile universitatii, de un “forever young”, de …

As vrea sa vad un oras adormit sub torente. Si as vrea sa vad toate luminitele de altadata, sa mai cred ca oamenii pot ramane mereu tineri. As vrea sa mai cred, sa simt, sa mai indraznesc sa sper in ceva.

Money, Money, Money

The world is insane… or I’ve got a problem or two… nu stiu daca as vrea sa traiesc intr-o alta era, in care sa nu am libertatea pe care o am acum, sa fiu nevoita sa stau acasa, fara acces la educatie, si sa cresc un n numar de copii. Numai ca prea ne-am pierdut prin tehnologii si alte lucruri de acest gen… telefoanele sunt demult apuse, iar Fakebook-ul e la putere… daca vrei sa comunici ceva, pui pe ,,perete” (sau wall, cum il preferi). Lasam mesaje pe acolo, invitatii, si alte cateva lucruri pe care eu una le-as prefera fata-n fata sau macar intr-o conversatie telefonica. Mi-e dor de intimitate.

Apoi, dupa cum tot spuneam, gonim dupa bani, si nu stiu cum se face, dar niciodata nu-s deajuns. Ne alegem o meserie pe care o detestam, sau daca reusim sa ne opunem celor din jurul nostru si ajungem profi’, ne ingropam intr-un morman de acte. Planificari – anuale, semestriale, la fiecare lectie, la fiecare unitate, la fiecare elev, la fiecare activitate pentru ziua mondiala a … x,y, z. Ce se face cu adevarat in clasa nu mai conteaza. Aruncam o puzderie de hartie la gunoi pentru nimic. Ne ucidem timpul pentru nimic. Iar la randul lor, copiii sunt defectati (putin spus) de niste parinti care tot asa, alearga dupa cat mai multi bani, sau se pierd in carciumile ce-au inlocuit librariile din oras. Dar nu asta-i important. Hartiile sunt cele care au toata puterea, desi unu la mana, nu stiu cine le citeste, iar in al doilea rand, privind lucrurile ecologic (ca toate scolile sunt pline de think green), cati copaci oare au fost taiati in numele birocratiei?

Am obiceiul sa incep o noua unitate cu un cantec. Sau sa explic lucrurile prin cantece. De exemplu, la Present Perfect am adus U2 – Haven’t Found what I’m Looking  for, sau Have you ever seen the rain? , iar la o lectie despre Homes, am explicat diferenta intre House si Home prin ceea ce ultima ar trebui sa ne faca sa simtim (Sweet Home Alabama, sau Home, Michael Buble, dar se poate si Green Green Grass of Home, si multe altele). Am tendinta sa ma joc, sa le dau sa faca altfel de lucruri, sa am o alta relatie cu ei, sa pun accentul pe creativitate, pentru ca asta e ceea ce ma reprezinta pe mine. Numai ca pentru energia si banii pe care-i arunc pe materiale sunt intrebata ,,daca ma simt bine” (in cel mai bun caz). Si-mi place al naibii de mult sa ma joc, nu doar in clasa, ci si cu cei din jurul meu, in gesturi, in cuvinte, in amintiri… dar vezi tu, lumea e obosita, si gri, si intr-o continua uitare… sau cel putin cea de langa mine. Money rules. Facebook rules. The internet rules. Where are we in all these? Where are the colours? Where are the feelings? Where are the people, the humanity, in all our activities?

Mi-e dor sa mai vad un strop de culoare in cei din jurul meu. Mi-e teama sa nu ma las invinsa de cenusiu. De toata lumea ce ,,n-are timp sau bani”. De rutina. De gandirea aia tipica, care inghite totul in jurul ei, care ne transforma in mici robotei. Si pentru toate lucrurile pe care le fac, pe care le dau, si in special pentru toata energia si sentimentele pe care le pun acolo (fie ca vorbesc despre activitatea mea in invatamant, recenzii [de care trebuie sa-mi fac mai mult timp], sau pur si simplu prietenii), as vrea sa ma vad inteleasa, as vrea sa vad un feedback, un „pay it forward”, as vrea sa vad ca in toate incercarile mele de a arata si o alta fata a lumii in care traim pentru mult prea putin timp, am reusit sa reamintesc sau sa arat ceva.

The Mayonnaise Jar and the Two Cups of Coffee

Am gasit povestea de mai jos cu "Two cups of coffee" si "two beers". E adevarat ca ultima nu mi s-ar aplica si mie, dar in fiecare zi am in minte concluzia de la final, indiferent de ceea ce alegi. I will always have time for my mayonnaise jar. Astazi, mai mult ca oricand, ma gandesc la banci portocalii, la potecile Gradinii Botanice, la plimbarile prin orasul nostru vechi, la mirosul teilor din diminetile de dupa seminarii, la cestile de cafea calde, sau la sticlele de Cola ce ne-au ajutat (sau nu) sa trecem peste anumite cursuri.

Pana la capat... asa cum declaram in urma cu un an, acum doi, trei sau patru ani. Nu stiu prin ce ai putea sa le arati persoanelor ce le porti in tine gratitudinea, dragostea si prietenia ta pentru ele. Sau sa le mai spui ceva nou, care sa le faca sa constientizeze cat de importante sunt in viata noastra. Sunt persoane care au facut o diferenta intre ei si restul prin caldura ce ne-au oferit-o, prin faptul ca ne suporta micile si marile noastre defecte, prin simplul lor fel de a fi. Si cum oare sa le explicam ce inseamna asta pentru noi? Cum putem descrie sentimente? Cum sa ne deschidem sufletul, aratandu-ne in acelasi timp pe noi si pe ei? Si sunt amintirile ce le port mereu in mine, tesute intre ele prin gesturi si cuvinte.

Adeseori ne pierdem pe noi insine in haosul unei zile obisnuite. Ne enervam pe cei ce nu conteaza, ne batem capul cu probleme pe care le vom uita intr-o luna sau jumatate de an, ne omoram energia pentru fleacuri. Si-n toata aceasta goana, uitam sa spunem un simplu multumesc. Sa ne intoarcem privirea spre acei oameni care inca ne mai fac sa credem in sacralitate.

Ei bine, pentru un astfel de om, numar 364/5 de zile pana astazi. Incerc sa o spun cat mai des, in zile cu soare, cu ploi, sau cu ninsoare. O uit si eu, incarcata la fel ca oricare de acea parte a Vietii ce ne face sa ne pierdem pe noi insine. Dar uite ca astazi  e una dintre zilele mele cele mai indragite din an, pe care o astept mereu timid, cu bratele incarcate de joculete si amintiri, de acele lucruri numai de noi (sau uneori doar de mine) stiute. Mereu mi-a fost greu astazi sa-mi aleg cuvintele ... as vrea sa spun prin ele totul, si oricat le-as inversa, le-as aseza, le-as colora, parca mai este ceva ce-mi scapa...

 De 4 ani incoace, incerc sa strang intr-o singura zi toate emotiile si amintirile ce mi le-ai oferit. Nu stiu cat imi reuseste ... Astazi, la fel ca si ieri, sperand la un maine ...  iti multumesc ca existi!

"When things in your lives seem almost too much to handle, when 24 hours in a day are not enough, remember the mayonnaise jar and the 2 cups of coffee.

A professor stood before his philosophy class and had some items in front of him. When the class began, he wordlessly picked up a very large and empty mayonnaise jar and proceeded to fill it with golf balls. He then asked the students if the jar was full. They agreed that it was.

The professor then picked up a box of pebbles and poured them into the jar. He shook the jar lightly. The pebbles rolled into the open areas between the golf balls. He then asked the students again if the jar was full.  They agreed it was.

The professor next picked up a box of sand and poured it into the jar. Of course, the sand filled up everything else. He asked once more if the jar was full. The students responded with an unanimous "yes."

The professor then produced two cups of coffee from under the table and poured the entire contents into the jar effectively filling the empty space between the sand. The students laughed.

"Now," said the professor as the laughter subsided, "I want you to recognize that this jar represents your life. The golf balls are the important things--your family, your children, your health, your friends and your favorite passions--and if everything else was lost and only they remained, your life would still be full.

The pebbles are the other things that matter like your job, your house and your car.

The sand is everything else--the small stuff. "If you put the sand into the jar first," he continued, "there is no room for the pebbles or the golf balls. The same goes for life. If you spend all your time and energy on the small stuff you will never have room for the things that are important to you.

"Pay attention to the things that are critical to your happiness. Play with your children. Take time to get medical checkups. Take your  spouse out to dinner. Play another 18. There will always be time to clean the house and fix the disposal. Take care of the golf balls first--the things that really matter. Set your priorities. The rest is just sand."

One of the students raised her hand and inquired what the coffee represented. The professor smiled. "I'm glad you asked.

It just goes to show you that no matter how full your life may seem, there's always room for a couple of cups of coffee with a friend."

Personal Jesus

Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa.

Julias Barnes

Someone who's there... 

A crede, a nu crede. Sarbatorile Iasului, cu imbulzeala lui, culorile lui gri si moarte, in ciuda kitsch-ului de pe strada, ma lasa cu un gust amar. Nu am inteles mai niciodata de ce oamenii se calca in picioare cateva zile pe an pentru a pune mana pe un corp ,,sfant”, ,,facator de minuni”, si apoi se intorc linistiti la sarmalele lor.  Nu am putut intelege zilele in care ,,nu se face treaba”, datinile alea stupide, in care se pupa icoane, maini, haine, aglomeratiile haotice, si constructia a cat mai multor biserici, cand sunt atatia oameni care ar avea nevoie de fondurile alea... Si totusi, exista un Dumnezeu inauntrul meu ce-l caut. Nu ma pot defini nici ca a believer, dar nici ca o atee. Mereu am fost atrasa de sacralitate si profanitate, iar din moment ce cred in acestea doua, si in umanitate, zic eu ca ultimul termen nu mi se potriveste.

Poate ca imi formez propria religie, si poate ca de asta Eliade ca istoric al religiilor, ca om de cultura, (si nu ca scriitor) imi este atat de drag. Pe lista obligatorie de lectura se numara si cartile lui din Istoria religiilor. A crede, a nu crede – nu e vorba de adoptarea  unei pracitici, a unei Biserici, a unui sfant. E o curiozitate, un alt fel de cautare, o negare si o acceptare. Credinta in orice (zeu, fiinta, principiu) e ceva intim, a priori poate, ceva innascut in noi insine, in valorile noastre. As vrea sa cunosc religiile lumii pentru vechea mea pasiune pentru istorie, pentru a (re)descoperi alte principii, alte mituri, alte mitologii.

Pe lista de la bookblog, unde am ramas datoare in vartejul din fiecare zi, s-a numarat si cartea lui Shashi Bhushan Dasgupta, despre Buddhismul tantric. Multe dureri de cap la anumite pagini, dar extrem de interesanta la altele. Ceea ce mi-a captat atentia a fost perspectiva asupra realitatii si acea amanare a propriei salvari pentru binele celorlalti, umanitatea cu care buddhismul din perioada Mahāyāna se caracterizeaza. Cel care a obtinut desavarsirea ramane pentru a ajuta lumea, se sacrifica pentru ea, ii arata o altfel de gandire/perspectiva, etc. Acest aspect mi-a amintit de Platon si de mitul pesterii, de acel paideia si de misiunea philosofului...

Dar, revenind in zilele noastre, mereu am vrut sa vad Omul ca pe o fiinta capabila de sentimente, de empatie, de a-l vedea si pe celalalt; omul care se poate descatusa din rutina sa, din ambitiile sale, din datoria sa de a fi si de a cauta acea fericire stereotipica, comuna tuturor. Instinctul de conservare, darwinismul, si lumea din jurul nostru ne invata sa ne punem pe noi inaintea celorlalti, sa privim in noi, si numai in noi, desi ironic, suntem guvernati in fiecare noua zi (si schimbati la un moment dat) tot de altii ca noi. Imi este greu uneori sa mai cred in aceasta umanitate, prin lectiile pe care viata mi le-a oferit, prin ceea ce vad zilnic, prin ceea ce unii m-au facut sa simt. Cioran, in Inspita de a exista spunea ca cel mai puternic om este cel care nu iubeste pe nimeni. E adevarat, e fals, e relativ...  Ei bine, pentru a ne cunoaste pe noi, poate ca ar fi bine sa incepem sa privim si-n ceilalti, sa fim constienti nu doar de prezenta lor (fizica), ci si de ceea ce cel/cea de langa noi simte sau il face sa se comporte intr-un anumit fel.

Peste toate iernile ce s-au asternut in mine, vreau sa mai cred in Om. In acela care intinde o mana unui copil ce cade, unui batran ce are nevoie de cineva alaturi, in Omul ce crede in prietenie, ce-si face timp pentru lucrurile alea marunte din viata lui, care stie sa spuna ,,multumesc” si sa ne caute nu doar atunci cand are nevoie de ajutor. In loc sa dam bani pe pomelnice, sa ne cautam mantuirea in notiuni abstracte, si apoi sa ne intoarcem acasa, inchizand ochii la cel/cea de langa noi, pierzandu-ne in barfele din fiecare zi, in propriile lamentari, de ce oare n-am incerca pentru inceput sa privim lumea si prin ochii celuilalt?

In paginile de filosofie, religie, istorie ale cartii lui Dasgupta, printre cuvintele incalcite si nenumaratele practici (absurde uneori), ceea ce mi-a ramas in minte este acest spirit de toleranta, de compasiune, de umanitate, in care cred probabil inca de la inceputuri.

 Mai mult de citit aici:

http://plato.stanford.edu/entries/nagarjuna/

http://mesosyn.com/myth2-12.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Varahi

http://en.wikipedia.org/wiki/Vairocana

http://en.wikipedia.org/wiki/Vajrasattva

http://en.wikipedia.org/wiki/Dakini

Septembrie

Imi place sa ascult ploaia batand in geam. Stii, e o imagine clasica, gasita prin carti, in povesti, in ceea ce a fost candva. Imi place sa o privesc de la fereastra, intr-o camera semi-intunecata, asteptand ca lumina soarelui sa dispara incet pe paginile cartii ce am uitat-o langa mine. Luigi Pirandello de asta data. Si-mi mai place sa aud fosnetul frunzelor cazute sub talpile mele, prin parcuri goale, aproape de asfintit.

Sunt atatea lucruri marunte care ne fac sa zambim, dar pe care le uitam intr-o zi de ieri, pe un coridor uitat din noi insine, printre teancurile ce trebuie sa le parcurgem. Oare unde mai suntem noi in toate astea ?

(Unor) scriitori le place sa se joace de-a Dumnezeu, sa fie acei creatori ce imita creatia cea dintai. Marin Sorescu, Iona : Creatia e o balbaiala in fata lui Dumnezeu. Joyce, A Portrait… “The artist, like the God of the creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails”. Numai ca personajul e mai mult decat o simpla fantezie, o simpla intruchipare din mintea autorului, o simpla unealta. In timp ce pentru noi, cititorii, el traieste in afara noastra, pentru scriitor, fiecare personaj traieste inlauntrul sau. Real vs. iluzie. Nemurire si efemeritate. Felul in care actul de a scrie purcede, nasterea unui personaj viu – unul dintre cele mai repetate cuvinte in piesa lui Pirandello – si respingerea lui, infranarea de a-l aseza pe hartie.

,,Un personaj, domnule, poate oricand sa-l intrebe pe un om: <<cine esti?>>. Pentru ca un personaj are intr-adevar o viata a lui, marcata de trasaturile lui, de aceea este totdeauna <<cineva>>. Pe cand un om […], in genere, poate sa fie <<nimeni >>”.

Gonim intruna. Dupa ceea ce ni se spune sa facem la servici, dupa masini si tramvaie, dupa hartii, socoteli, dupa bani, dupa dosare si alte prostioare, pentru ca la finalul unei zile sa ne prabusim in pat, sa vorbim despre ceea ce am facut astazi, sa mai uitam sa ne intrebam where is me in all these ? De la tineri entuziasti, gata sa schimbe lumea, ne trezim fara a sti in mici batranei, ingropati deja sub noianul cotidianului, al banalului, al renuntarii la noi. Personajele noastre dragi raman aceleasi de-a lungul secolelor, cei 100 de ani de singurate ai lui Marquez vor degaja mereu aceeasi pasiune, aceleasi trairi, aceleasi nazuinte irealizabile ; muzica, razboiul si lectiile de filosofie vor rasuna mereu din paginile lui Tolstoi… ceea ce se poate schimba de-a lungul timpului este mentalitatea epocii, a cititorului, a perspectivei din afara… aceleasi glasuri in alte incaperi ...

A avea un destin, un drum, o poveste. Suntem noi personajele unui Dumnezeu sau oare suntem noi creatorii Lui ? In marea de oameni neschimbata de mii de ani, in povestile ce se repeta, in mastile ce le purtam cu totii, si-n efemeritatea de care nu suntem constienti, obisnuiesc sa imi invat elevii sa-si urmeze visurile, sa aiba curajul sa riste, sa incerce si altceva. Ma intreb uneori daca eu am facut ceea ce le zic lor sau ii invat ceea ce eu n-am putut retine niciodata. Sunt cele trei batai pe care le ascult in evanescenta luminii  … e ploaia ce bate in geam, si ceasul de pe perete, si-un glas timid din interiorul meu.

Mr. Vertigo: The Mythical and the Everyday

"Without the everyday you can't be touched, and without the myth you can't be amazed." (Peter Brook)

Totul  ȋncepe cu o poveste, cu un vis, cu nevoia de o schimbare. Iar fiecare dorinţă de a zbura e contracarată de realitatea ce ne ȋnconjoară, fie ea personală ori socială. Cum ar fi dacă fericirea ar fi la o distanţă de un cuvânt de noi, dacă pentru a o atinge nu ar mai trebui să ne zbatem, să ne ȋndoim, să mai cădem din când ȋn când? Cum ar arăta Realitatea fără partea mitică din ea, şi cum ar fi dacă am trăi ȋntr-un Mit fără profan?

Atunci când eşti ȋnconjurat de ,,disperare”, când tot ceea ce iubeşti, tot ceea ce crezi, şi tot ce credeai că va fi mereu acolo, necondiţionat, se evaporă ȋntr-o realitate crudă şi cenuşie,  singurele opţiuni pe care le mai ai sunt de a te ȋnălţa cât mai sus, prin propria durere, sau de a te prăbuşi cu zgomot, până nu rămâne mai nimic din fostul tu. Şi cam acest lucru Walt ȋl face ȋn Mr. Vertigo.

  "very strong emotions, traumas even, generate [my] stories." (Paul Auster)

 Povestea lui Walt poate fi interpretată ȋn cel puţin două moduri ce se ţes reciproc. E Walt-copilul-orfan, acel cowboy al Americii, supus iniţial unor chinuri fizice, a acelor paşi ai maestrului Yehudi, pentru a desprinde arta zborului, şi e povestea Americii, cu suişurile şi coborâşurile sale. Fiecare etapă din viaţa lui Walt corespunde unei perioade din istoria acestei ţări: mentalitatea Sudului şi relaţiile cu negrii (Esop), Ku Klux Klan, Wyatt Earp şi vest-ul sălbatic, zborul lui Lindbergh peste Atlantic, tornadele din St. Louis, care au devastat totul ȋn calea lor, Marea Depresiune, jazz-ul, Roosevelt şi alte câteva.

“Eram un copil al orasului, crescut cu jazz-ul in sange, un baiat al strazii cu ochii dupa marea ocazie si iubeam vacarmul multimii, scartaitul troleelor si palpairea neoanelor, miasma de whisky de contrabanda scurgandu-se-n masuruntaie. Eram un strengar cu ritmul de boogie in cap, o piticanie iute de gura si cu o mie de figuri si iata-ma sechestrat pe coclauri, sub un cer sub care nu se-ntampla altceva decat vremea aproape mereu rea. 19

De la Walt-Copilul-Minune, la Mr. Vertigo e un simplu pas: căderea, la suprafaţă produsă de maturizarea(pubertatea) lui Walt, ȋn adâncime (şi) de fericirea adusă de stabilitatea efemeră a acelor zile. E o goană după bani, succes, dragoste şi fericire, visul personal şi cel al Americii ce se izbeşte de neprevăzut, de sentimente (rar descrise), de urmele lăsate de cei dragi ȋn noi ȋnşine. Şi dacă iniţial copilul ȋnfruntă ,,disperarea” ȋnălţându-se deasupra ei, prin zbor, noul Walt, rămas singur şi luându-i-se tot, se prăbuşeşte ȋn gol, ȋn căutarea răzbunării, pe străziile prăfuite din Chicago,şi-n mafia Statelor Unite.

Interesantă este şi ȋmpletirea realului crud [the everyday]– de la goana după bani, gangsterii, omorurile şi haosul ce-i ȋnconjoară, până la banalitatea unei zile alături de cei dragi – cu realismul magic [the mythical] – darul lui Walt de a zbura, puteriile Maestrului Yehudi, care

”Defying the laws of nature, as he proposes to do with Walt, puts him in a very precarious and interesting position with God, with the universe, with man. And Master Yehudi thinks about these things. He takes them seriously.” (Paul Auster).

In ceea ce priveste stilul, am simtit apropierea de un western, prin limbajul personajelor, actiunile lor si modul de a se raporta la ceea ce se intampla. Traducerea in romana insa pierde cateva nuante (importante, as zice eu) a cartii, subrezindu-i atat coerenta stilistica si neoferiind cititorului jocurile de limbaj, verosimilitatea din anumite situatii, si importanta acestui limbaj. Nu e vorba doar de naratiune, de poveste – parabola, ci de felul in care engleza (in primul rand) este folosita:

What interests me about American language, the language of the people, is that it's very crude, very lively, very inventive. But at the same time, there's a Biblical component to it, especially the Bible in the King James version, which is undoubtedly the most read book in American history, as well as the book that has been most listened to. For many people, especially people of earlier generations, it was the only literature they knew. So there's an astonishing combination in the American vernacular of what you might call the high and the low. Walt's speech is a perfect example of that.

*

“Deep down, I don’t believe it takes any special talent for a person to lift himself off the ground and hover in the air. We all have it in us—every man, woman, and child—and with enough hard work and concentration, every human being is capable of…the feat….You must learn to stop being yourself. That’s where it begins, and everything else follows from that. You must let yourself evaporate. Let your muscles go limp, breathe until you feel your soul pouring out of you, and then shut your eyes. That’s how it’s done. The emptiness inside your body grows lighter than the air around you. Little by little, you begin to weigh less than nothing. You shut your eyes; you spread your arms; you let yourself evaporate. And then, little by little, you lift yourself off the ground.
Like so.”  (Mr. Vertigo)

Listen to the Music ...

Ernest Hemingway’s prose: the discipline, the code, the dignity that gives man his full humanity. Loyalty to the code: how a man should behave –  if a man is to be defeated, it is to be upon his own terms.

Invatam din carti de metodica si prin propria experienta ca scrisul este in primul rand un proces, si abia la final devine acel “produs” ce ne reflecta pe noi insine. Asa se intampla si cu mijloacele ce le folosim pentru a ajunge acolo sus, la acel ,,vis”, acel ,,ideal” ce tindem sa-l cautam. Care dintre acestea doua e mai important – procesul scrierii, ideile insirate, taiate, revizuite, timpul acordat tuturor lucrurilor marunte, felul in care obtinem ceea ce ne dorim – sau scopul/produsul/visul final?

Am crezut mereu intr-un cod nescris, si poate ca de asta Hemingway, Faulkner, Porter, Joyce, vor avea mereu un loc special in lista mea de lectura. De la curaj, fair-play, onoare, pastrarea acelui illo tempore, sacralitatea trecutului, pana la loialitatea in fata propriilor trairi, a ceea ce suntem cu adevarat. Am crezut mereu ca se poate ajunge acolo unde iti doresti si prin propriile forte, fara bani, interventii, si mai stiu eu ce alte modalitati. I believed in a better world. Pana acum cateva saptamani, cand m-am trezit intr-o lume ce doreste sa arda acele etape ale procesului – esentiale, dupa mine – pentru a ajunge direct acolo unde se doreste. Ne mintim, zambind, ne atacam pe la spate, lasam egoismul sa ne guverneze, si traim intr-o lume darwiniana, unde doar acel EU conteaza. For what?

Atunci cand iti respecti principiile mai mult decat orice, cand pui promisiunile mai presus de ceea ce iti doresti, cand crezi intr-un cod si te trezesti brusc ca doar tu esti cea care il respecta, ce mai simti, cum mai ierti, ce iti mai ramane?

The friends, the code (ironic), and the music. Cineva drag mie mi-a spus cu ani in urma: don’t be afraid of failure, but never forget to succeed. Prin propriile forte. Si uite ca ironic, acolo unde te arunci inainte, crezand ca vei fi infrant “upon your own terms”, lucrurile stau cu totul altfel. Traim intr-o lume mai putin frumoasa si mai mult ipocrita, mai feudala atunci cand vrem sa intram undeva, sa ne gasim o slujba, sa ne indeplinim un tel. In fiecare vara, in turul meu de forta prin Ceahlau, imi amintesc de aceste principii, de acest proces, de cat de important e drumul pe care il alegi in calatoria ta spre varf. Nu e vorba de privelistea mirifica de sus, de aerul rece, de ceea ce vezi de la inaltime, ci de calatoria pe care ai facut-o pana acolo, de luminisurile pe care le-ai vazut de dupa o stanca, de greutatea traseului, de fiecare pas ce trebuie sa-l faci, nestiind ce vei gasi la urmatorul popas. In varf, te poate intampina un soare palid, un vant puternic, o ceata densa, o ploaie cu fulgere si tunete, o ninsoare de decembrie, dar drumul pe care il alegi, si amintirea lui, sunt cele care ii dau acestui munte acea putere sacra pentru mine. De sus, iti amintesti padurea pe care ai lasat-o jos, si privelistile ce te-au fascinat, si bataile de inima ce-ti amintesc de drumul ce l-ai parcurs… de acel traseu, de acea sacralitate, ce te face sa te intorci la el, de oriunde ai fi, amintindu-ti inca o data, in inima naturii, de loialitatatea ta fata de un cod.

My Own Room of Toys

M-am jucat dinainte de a sti a scrie cu cuvintele. "Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc.”(Tudor Arghezi) Continuam povestile auzite la gradinita sau prin casa in jocurile mele prin nisip si-n cautarile mele de comori pierdute de sub nucii mei. Am inceput prin a citi avid cartile de la scoala si pe cele primite in dar, si treptat am crescut si eu cu scriitorii mei de suflet, Joyce, Hemingway, Faulkner, Carver, Dostoievski, Kafka, Marquez, Kazantzakis, si daca pun si setea mea de acum pentru Muntele vrajit, cred ca si Thomas Mann. As vrea sa merg mai departe de aici, sa fiu lasata sa ma joc printre cuvintele mele, prin incercarile mele de a ma face auzita, printre fulgi si printre stanci. Pentru ca vezi tu, Literatura nu a devenit, ci a fost mereu o prelungire a fiintei mele, un templu, in care mi-am cautat propria religie si propriul stil, pentru ca asa cum am mai zis-o cuiva drag, sunt intr-o continua cautare de mine.

M-am intrebat timid, inca de pe bancile liceului, unde e acea scriitoare pe care o pot pune in randul celor mai sus enumerati, caci mereu am vrut sa gasesc acel intreg, acel wholeness, acel suflet al Literaturii, in care granitele de orice tip sau culoare – nationalitate, religie, rasa, sex - sa nu conteze. Pentru ca asa cum Virginia Woolf remarca in O camera separata, un adevarat creator are nevoie de o androgenitate a mintii, de o joaca a stilurilor si de o anumita trasatura de condei ce nu mai imparte lucrurile intre un el si o ea. Nu prea pot sa gandesc in termeni puri “feminini”, sa iau un text si sa arat binecunoscuta imagine a lui The Other, sa punctez revolta, sau sa inghit literatura care duce la extreme acest feminism, literatura ce zic eu ca sufera de un ,,misoginism intors”.

„Poate că este un efort să te gândeşti la un sex ca fiind diferit de celălalt, aşa cum mă  gândisem în aceste două zile.  Un efort care dăunează unităţii minţii.  [...] un spirit mare este androgin. Mintea este fecundată plenar şi îşi exploatează toate facultăţile doar atunci când se produce această contopire. Poate că nici o minte pur masculină, nici una pur feminină nu sunt în stare să creeze, mi-am spus.” (Woolf, 123-124)

O persoana insa pe care o admir si a caror sfaturi m-au ajutat mult in drumusorul meu ca profa’, mi-a spus intr-o zi ca am “o feminitate naturala, pe care putine ar putea sa o atinga”, afirmatie ce m-a lasat perplexa din cauza felului meu “natural” de a fi. M-am stiut mereu un baietoi innascut, declarat, gata oricand sa se catere intr-un copac cat mai inalt, sa sara toate gardurile de la tara si sa intre in casele parasite, fata aia care a ales de mica hainele cele mai comode, care nu s-a jucat mai niciodata cu papusile si care a preferat masinutele si ciocanele prietenilor ei (nu prietene) din copilarie.

Nu sunt o feminista, nu imi pierd orele in fata oglinzii, si desi mai mereu imi scapa ochii peste vreo bijuterie – mica mea afinitate nemarturisita celor din jur -, prefer sa imi arunc banii pe carti decat pe acele obiecte care creeaza “eternul feminin” (desi sper ca intr-o zi sa am destui ca sa le pot avea pe toate). Deci cum as putea avea aceasta naturalete in felul meu – haide sa o acceptam – haotic de a fi?!

Katherine Anne Porter mi-a adus o oaza de inspiratie si o mica epifanie. “Nu sunt o feminista”, spunea raspicat si aceasta scriitoare, a carui stil curge de la sine, si in a carui simplitate, acuratete, si “nervozitate”, gasim urmele marilor scriitori, duse acum mai departe. Pentru ca literatura e o carte care se rescrie mereu, asa cum Borges ne-a aratat-o, nu? Si totusi, Porter vorbeste despre feminitate, asa cum si eu m-am trezit scriind fara sa vreau initial despre her-story,  personajele ei cele mai puternice si mai vii (din short-stories) sunt cele feminine, iar ea este cea care m-a invatat sa privesc dincolo de linie. History is the nightmare from which I’m trying to escape (Joyce, Ulysses), dar inainte de a face parte din acest History, multe dintre personajele noastre indragite – fie ca sunt prezentate de scriitori sau scriitoare – au o her-story din care incearca (sau nu) sa evadeze. Si cum percepem noi, cititorii secolului XXI acest her-story?

Harold Bloom spunea urmatoarele:

I don’t want to take part in this madness in which sexual orientation, ethnic identity, skin pigmentation, gender, origin of one sort or another, is deemed to be the most crucial element in apprehending a poet or a playwright or a storywright or a novelist or even an essayist. I guess I’m very old-fashioned.”

I am old fashioned, too, Mr. Bloom, cand vine vorba de asta, dar as tine sa completez un pic aceasta replica. Elementul crucial al unui scriitor este talentul pe care il are, felul in care o spune, originalitatea… fara acestea, noile (?) teme ale literaturii ar fi doar barbologie, un simplu castel de nisip care oricat de maiestruos ar fi contruit, la primul val va fi inghitit cu totul de timp. Dar Literatura NU ne vorbeste doar despre razboaie mondiale, pierderi, iubiri, Holocaust, rolul artistului in lume si alte cateva… La urma urmei, de ce Literatura s-ar rezuma doar la anumite teme si perspective?

Valorile masculine domină în proză. „Mai pe şleu spus, fotbalul şi distracţiile sunt <<importante>>; cultul pentru modă şi cumpărarea rochilor sunt <<banale>>. Iar valorile acestea sunt inevitabil transpuse din viaţă în scris. Aceasta este o carte importantă, afirmă criticul, fiindcă tratează tema războiului. O scenă de pe câmpul de luptă este mai importantă decât o scenă dintr-un magazin – diferenţa de valoare se menţine pretutindeni şi mult mai subtil.” (Woolf, 95)

 Usor exagerat aici, intr-adevar, dar cred ca ar trebui sa incepem sa ne deschidem mintiile si ochii si la o literatura de peste oceane, la o realitate mai putin cunoscuta de noi, cei de aici. Si ca sa dau un exemplu, femeia a fost descrisa de Simone de Beauvoir ca Celalalt – The Other -, cea care si-a facut drum intr-o lume patriarhala. In cazul Americii, conditia emigrantei a fost un pic mai dificila: condamnata la a fi Cealalta intr-o lume condusa de barbati, Cealalta intr-o lume a caror traditii difereau de cele din propria tara (ia spre exemplu Amy Tan – The Joy Luck Club), si in cazul in care mai erai si de culoare, condamnata la a fi Cealalta intr-o lume a albilor si … a albelor.

So far from Home, so far from Tradition, so far from Safety or Peace, So far from God. Ana Castillo scrie un roman bine lucrat, care ar putea parea usor, simplist, la o prima lectura, dar a carui narator imbina stilurile clasice cu realismul magic, si care prezinta subtil realitatile propriului popor, rolul Americii in aceasta ecuatie, si mai presus de toate, femeia din acest New Mexico.

 Motto-ul acestei carti “So far from God… so near the United States!” ne face sa ne intrebam unde este aceasta America in micul Tome, plin de religie, de evenimente mai putin obisnuite, de copii ce invie dintre morti, de femei ce prevestesc viitorul, sau de banalitatea unei zile obisnuite intr-un loc ce pare desprins cu totul de Statele Unite. America este pretutindeni, si la fel ca si aerul pe care Fe il respira in fabrica de chimicale, tara tuturor visurilor infecteaza vietiile acestei mici familii – prin razboiul ce o trimite pe Esperanza departe de familie, prin bolile aduse, precum cancerul sau HIV-ul, boli venite de nicaieri, neanuntate, ce-i afecteaza pe cei “sfinti” sau inocenti, prin industralizare si comercializare, prin televizorul ce acapareaza atentia celor din jur. Scriitoarea nu spune nicaieri “This is America and this is my people”, ci prezinta evenimentele jucaus, epic si ironic, caci toate drumurile, indiferent pe unde am apuca-o, duc spre pamantul fagaduit.

Nucleul acestei carti este reprezentat de fiicele Sofiei, de conditia femeii intr-o lume ce o lasa fara nicio putere, de femeia abandonata, ce cade in nebunie, abuzata, si a carei furie este inabusita prin nevoia de a supravietui unei noi zile. Si totusi, rolurile se schimba in acest roman… daca initial vedem femei pentru care centrul vietii lor este casatoria, femei ce sunt dispuse sa renunte la tot pentru barbatul iubit (oricat de jos ar trebui sa coboare sau oricat de multe ar trebui sa accepte), treptat rolurile se schimba, “pasivitatea” este transferata spre cel de langa ele. Esperanza, spre exemplu, devine prizoniera de razboi, cea care cauta o alta viata departe de casa, iar Ruben, este cel care in final ajunge sa admita dragostea lui pentru Esperanza si sa ii recunoasca meritele in mediul academic si in lupta ei pentru cultura Chicano. De asemenea, Tom ramane un simplu manager al unei benzinarii, obsedat de imaginea lui Fe, iar Fernando este cel care sufera si ar face orice pentru atentia lui Caridad. Schimbarea de roluri cea mai evidenta este cea intre Sofi si Domingo, Sofia devine “la mayor”, in timp ce sotul ei ramane acelasi jucator de noroc, care dupa aproape 20 de ani de absenta, mai are puterea sa piarda casa fiicei si sotiei sale la o lupta de cocosi.

Femeia de culoare, la fel ca si cea anglo-saxona, reprezentata de colegele lui Fe, este predestinata sa se casatoreasca, sa devina mama, si sa aiba grija de casa. Nici una dintre fiicele Sofiei nu ajunge la acest stadiu, ci prin pierderea celui iubit, li se deschide mai mult sau mai putin drumul spre independenta si spre Sfarsit. Realitatea paralela, plina de evenimente inexplicabile, magice, in care sfintii si evenimentele ancestrale rabufnesc in prezent, pot fi vazute ca metafore pentru acest nou tip de femeie, capabila sa isi scrie singura destinul, si sa aleaga cum si cu cine sa ramana.

Nu sunt o feminista, dar cred cu tarie in acea “unitate a mintii” si a Literaturii. As vrea ca mai toti sa auzim si aceasta parte din poveste – her-story – si sa dam un glas, o voce, un inteles, si lucrurilor care nu au fost spuse pana acum. Cuvantul e delirul meu, si dinainte de a ma sti pe mine, am fost obsedata de el; cuvintele mele fulgi, cuvintele mele arme, cuvintele mele care inchid in ele lumea mea si valurile mele si muntii mei si tarmul meu urias. Cuvantul meu in care ma regasesc pe mine insami si prin care caut sa exprim energia, pasiunea, si tot ceea ce se cheama Viata. Asa cum Joyce exprima, ne purtam scriitorii in noi insine, sunt parte din noi, la fel ca oamenii pe care ii iubim pana la capat (fie ca ei ne mai iubesc sau nu …). Ne intoarcem la ei, ii scoatem din serterasul mintii noastre – sau a inimii si ne insotesc mai mereu in calatoria noastra spre Ithaca, iar pentru acel wholeness al meu, pentru cautarea mea si nevoia mea de a ma juca cu si printre Cuvinte, am ajuns in punctul in care sunt astazi.

The Winner Takes Nothing

Inainte de a ma arunca in alte munci sisifice, de a uita aceste saptamani, de a ma ridica de aici, as vrea sa ma opresc putin si sa respir. As vrea sa-mi azvarl hainele si cartile intr-o valiza, sa ma urc intr-o masina si sa plec cat mai departe. As vrea sa ma intind pe iarba, sa mananc o inghetata uriasa, si doar sa privesc in jur. As vrea ca toate sunetele sa dispara si oamenii de care am avut atata nevoie in ultimul timp, sa fie aici. Sa inchid ochii si pentru o saptamana sau doua, sa am dreptul sa ma pot bucura de toate lucrurile la care am lucrat anul acesta.

Probabil ca daca fericirea s-ar masura in note, as fi fericirea intruchipata. Numai ca fericirea se masoara in ignoranta … suntem oamenii ce-i purtam zi de zi in noi, si ne amintim sentimentele pe care le-am impartasit (sau nu) la acest capat de drum cu ei. Ignorance is Bliss and I wanted Hell.

Nu stiu ce am scris, cum am scris, sau despre ce am scris in acele pagini. Nu mai stiu nimic. La capat de drum, din stanca aia de care oricine se putea prinde, ramai un Rayless sfasiat de oboseala, incapabil sa mai duca o idee pana la capat, dornic de mai mult, dar pustiit de puteri. Ramai cu un pumn de vise sfaramate de propria creatie, in care aceasta extenuare fizica si psihica iti cere lucruri ce nu le mai poti da. Nothing, everything, what’s the difference? E randul tau sa vrei ca timpul sa se opreasca in loc, randul tau sa cauti oamenii ce ii iubesti, randul tau sa cedezi complet in fata tuturor furtunelor pe care le-ai ignorat. E recviemul tau pentru un vis. Din tot ceea ce am scris pana acum, nimic nu m-a chinuit mai tare, si-n acelasi timp, nu l-am indragit mai mult. Desi niciodata pana acum nu te-ai mai simtit atat de mic.

*

“I did not know. I was fully aware of what would be destroyed. I did not know what would be built out of the ruins. No one can know that with any degree of certainty, I thought. The old world is tangible, solid, we live in it and are struggling with it every moment - it exists. The world of the future is not yet born, it is elusive, fluid, made of the light from which dreams are woven; it is a cloud buffeted by violent winds - love, hate, imagination, luck, God... The greatest prophet on earth can give men no more than a watchword, and the vaguer the watchword the greater the prophet.”

 

Nikos Kazantzakis

We cannot be without a Past. We would not have a history – be it social or personal - , a memory, or a self. We would simply be walking shadows, without identities. What does it happen when this Past swallows the present and the future, and it makes from them motionless states?

William Faulkner and Katherine Anne Porter explore this theme in their works and depict for us a world without time, where memories become myths, and reality is another “once upon a time …”. They also depict characters who suddenly pass from the sacrality of a past world into the profanity of the brave new world, where modernity destroyed the stability of tradition. The character is now put face to face with the code that was inherited by his or her family from an illo tempore, a code destroyed now either by the changes brought by the Civil War, or by the inner conflicts of the Southerners.

...

We are written, and we write ourselves day by day. Quentin and Miranda are caught in the power of the past, not having the possibility to reach that fluidity of the future, into the clash of tradition in modernity, in a destiny written by the human beings that surround them, and into their own hubris. Their whole identity is torn between the Southern image of the Old Order, and the reality of the New Order; they cannot live in the past, because it is dead, but they are not allowed to live in the present, because in the South, present is motionless, and future must be the image of another past. They are tormented characters, destroyed, who face their own realities – or others - and lose everything.

Only by accepting who they are, and confronting death, they are able to let time flow. Because the world of the future, as Kazanstakis sees it, “is a cloud buffeted by violent winds”, and only by accepting the past, the memories – personal and inherited – and the loss, in a world of nothingness, only then, as Miranda confesses, there will be time for everything. 

Blind Memories

Am vrut sa scriu o disertatie care sa se cheme Blind Memories, dupa titlul cartii lui Marcus Wood, dar care sa nu se ocupe de viata sclavilor, ci de identitatea personajelor ca Quentin Compson (Faulkner) si Miranda din povestile lui Katherine Anne Porter. Blind Memory pentru ca actiunile acestor personaje, trairile lor, felul in care gandesc sunt date nu de propriile amintiri, ci de povestile Sudului care opresc timpul in loc, si care le guverneaza vietile. Sunt personaje ale noului Sud, prinse pe de o parte de realitatea timpului lor – de dupa razboi, cu un mai mare grad de libertate, cu o alta mentalitate, daca ne gandim la toate schimbarile din America de Nord, sau din Europa – si pe de cealalta parte in inertia trecutului care inabusa totul, care nu lasa timpul sa curga, de personajele reprezentative ale Vechiului Sud, incapabile sa lase trecutul in urma, influentand la randul lor noile generatii. In povestile, in codul, in gandirea acestei lumi demult apuse, unde sunt adevaratii Quentin si Miranda, carei lumi apartin, si cat de mare e influenta familiei – a nostalgiei, a incercarii de a evada din realitate prin religie, alcool, idealism, naivitate – asupra acestor personaje?

Quentin had grown up with that; the mere names were interchangeable and almost myriad. His childhood was full of them; his very body was an empty hall echoing with sonorous defeated names; he was not a being, an entity, he was a commonwealth. He was a barracks filled with stubborn back-looking ghosts still recovering […](Absalom, Absalom, 12)

De la Blind Memory am ajuns la The Southern Quest for an Identity, un titlu clasic, de care nu stiu cat de multumita sunt. Dar din moment ce am ajuns sa scriu aceasta lucrare pe ultima suta de metri, prin cancelarie, la consilii, sau pe la miezul noptii, nu stiu cate pretentii as mai avea. Am fost mereu fascinata de lumea mitului, a sacralitatii, desi pentru mine Eliade ca scriitor va ramane mereu unul de categoria B, si in acelasi timp de aceasta sacralitate in lumea moderna. Ceea ce-l face pe Faulkner unul dintre scriitorii mei preferati e aceasta imbinare perfecta a unui timp illo tempore, intr-o realitate profana, ce ajunge la un anumit punct sa distruga perfectiunea trecutului, trecut ce are valoare de suprarealitate, si care paradoxal, e vazuta pe alocuri ca iluzie. Iar acest mit al trecutului e gasit cu usurinta si la Katherine Anne Porter – sa ne gandim numai la Old Mortality si la legenda ce se tese in jurul lui Anne – la incercarea Mirandei de a iesi din acest mit, paradoxal, prin faurirea propriului mit, pentru ca in Pale Horse, Pale Rider, moartea sa-i ofere mai mult sau mai putin aceasta dezlegare de trecut.

“Memory believes before knowing remembers. Believes longer than recollects, longer than knowing even wonders. Knows remembers believes a corridor in a big long garbled cold echoing building …” (William Faulkner - Light in August)

S-au scris atat de multe pe Faulkner, pe Porter, si pe literatura Sudului incat nu stiu ce as mai putea aduce nou. Nu stiu cat de multe lucruri as putea cuprinde din importanta celor doi pentru literatura, din nivelul pe care ni l-au oferit, din diferenta dintre ei si ceilalti. Nu stiu cat apuc sa exprim din ceea ce vreau eu sa zic… sunt pagini pe care le mazgalesc rapid, fara timp de a mai privi inapoi, pagini adormite, mototolite, obosite… Omul este o fiinta sociala. Asa cum Paler ne-a aratat-o in Viata pe un peron, nimeni nu poate trai in afara societatii. Dar societatea asta e formata din oameni, ca mine si ca tine, care se confrunta cu viata lor personala in conflict cu evenimentele Istoriei, istorie scrisa, de asemenea, de oameni simpli. E un lant infinit, un mosaic, in care fiecare il scrie pe celalalt, de la Thomas Sutpen, a carei complexitate e greu de descries in cateva paragrafe, pana la Quentin, Sophia Jane, sau Miranda. Sunt identitati scrise si rescrise NU de un razboi civil, ci de mentalitati ancestrale, care bantuie pana-n prezent fiecare generatie, lasandu-si amprenta pe cel de dupa noi… Si mai e un acel ceva in mintea mea, care m-a facut sa-mi aleg aceasta tema, dar care nu reusesc sa-l transform in gand si-n cuvant…

You see, I had a design in my mind. Whether it was a good or bad design is beside the point; the question is, Where did I make the mistake in it, what did I do or misdo in it, whom or what injure by it to the extent which this would indicate. I had a design. To accomplish it I should require money, a house, a plantation, slaves, a family – incidentally of course, a wife. (Absalom, Absalom!, 263)

Ithaca 1

This is one of the activities in which I've lost myself this year. It was a HELL of experience, in a reality impossible to ignore, cruel, hopeless, and meaningless. For the thoughts and feelings that I’m wearing inside myself, hoping that one day I shall have time and energy to put them on paper, for the things that these kids taught me, for all the hours that some of my students destroyed, for all the unbearable stories that I've discovered, I thank them. Because although I still have many things to learn, I wouldn't have been the teacher that I am today if I hadn’t met an Ivan, an Ionut, or several gypsies [cultural empathy]. But at the same time, I also choose to remember the following things:

One of my students' blog (6th grade): http://apyblog.blogspot.ro/

Viata la nivel primar

“Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Doar prin dragoste şi prietenie putem crea iluzia de o clipă, că nu suntem singuri”.  Si uneori nu avem parte nici de asta. Ne pierdem timpul penduland printre indatoririle de la servici, scrierea unei lucrari inca neincepute, visuri la care speram si totusi niciodata nu avem curajul sa le abordam, traduceri, pregatiri, articole. Si totusi, very deep, inside ourselves, we know that these things are knick-knocks. Vin si pleaca, isi schimba forma, apar altele, ne stresam pentru un nimic, ingropandu-ne in mii si zeci de proiecte…

Ce te  faci cand pierzi pe cineva, cand oamenii de la care asteptai protectie neconditionata te fasie atat de tare-n interior incat esti o bomba pe cale sa explodeze pentru cei din jurul tau si pentru tine, cand setea aia a ta de viata e trimisa intr-un desert interior, pe termen nelimitat? Ca profesor, ma gandesc la copiii ce dau cu spray prin clasa, distrug orele, obiectele scolii, ajung sa fure, sa injure, sa inventeze povesti (de care putini ar avea imaginatia necesara), sa cerseasca un dram de atentie, sau sa faca ORICE pentru a fi in centru? Avem un catalog, o materie pe care o iubim, si-n fata noastra o fiinta umana abandonata, ce cauta un loc, la fel ca oricare din noi, numit acasa.

Nu suntem pregatiti pentru adevarata suferinta. Sa ne gandim la oamenii de langa noi, cu care ne place sa ne petrecem timpul, cu care radem, impartasim amintiri, secrete, teluri. Ce facem atunci cand ei cad, unde oare suntem cand acesti oameni chiar au nevoie de noi? Cand a fost ultima data cand am ridicat telefonul pentru a pune niste intrebari simple, pentru a ne arata empatia, dragostea, prietenia? Cand a fost ultima data cand am trimis un mesaj celor de langa noi, pentru a le multumi ca exista? Sau cand ne-am asezat langa cineva, doar pentru a asculta?

Ne ferim de singuratatea celuilalt ca de lepra, ,,nimanui nu-i place sa fie inconjurat de oameni tristi”, spunea cineva prin liceu, aruncam cateva cuvinte uzate, sau nu dorim sa privim si-n cealalta directie. Viata noastra e deja plina de propriile iluzii, de ce am avea oare timpul necesar pentru a ne pasa cu adevarat? Trecem zilnic pe langa oameni necunoscuti, vedem probabil – in cazul in care lucram in scoli – oameni care ne scot din sarite, pe care-i ignoram, sau de care uitam imediat ce-am parasit sala, nu privim detaliile, si ne spunem ca cele 40 de pagini pe care trebuie sa le scriem in scurt timp si sa le prezentam intr-o facultate sunt vitale. Oare? James Meek spune ca singurul Rai pe care il cunoaste e cel de acum, de pe Pamant. Ce facem cand Iadul se desfasoara in complexitatea lui,  in the people around us?

 

Happy Pills

Ascult melodia aceasta incontinuu, de cum am ajuns acasa. Cred ca titlul ei e ideal pentru ziua mea de azi… am stat aseara cateva ore bune ca sa fac un PowerPoint cu muzica aia, care zic eu ca are ceva de zis, care a lasat ceva in urma, care se cheama MUZICA si nu Lady Gaga sau Inna (doi sau un n?)… am aflat cu uimire ca Queen e expirat, ca “cine naiba ii mai asculta zilele astea?!”, ca Scorpions, Nirvana, Metallica, Roxette si alti cativa sunt numai buni de aruncat la gunoi… iar muzica de valoare e reprezentata de B.U.G. Mafia, Parazitti, sau tot ceea ce se defineste prin manele… spre exemplu, la intrebarea cine oare canta Show Must Go On, mi se raspunde simplu Florin Salam. Si-n toata agitatia, plictiseala si fiasco-ul de azi, ma tot intrebam ce caut eu aici…

Asa ca tot apas pe “reply”, intr-o melodie de-a N. Jones… si aceasta bineinteles expirata in opinia multora, intrebandu-ma daca or exista niste “happy pills” si pentru mine…

Felicitari parintilor care au facut un copil doar cu gandul la o iluzie a nemuririi, la o pensie alimentara, sau fara sa se gandeasca ca ala mic are nevoie de mai mult decat mancare, adapost si jucarii. Felicitari mass-mediei (care jigneste de fapt ramura jurnalistica) de toate stirile despre violuri, crime, si mai stiu eu ce alte subiecte de maxima importanta. Felicitari tuturor celor care promoveaza "cultura" din zilele de azi.

Dance, dance, dance...

... otherwise we are lost

M-a emotionat acest film. Poate pentru ca am invatat sa patinez la 3 ani, iar de atunci acest ,,sport” a inceput sa reprezente treptat pentru mine o arta pe gheata, unde dansul si muzica au un rol central. Poate pentru ca cred ca cel mai sublim cuvant e cel ce ingana-n el intreaga lume – little worlds in little words – sau poate din simplul motiv ca mi-e sete de viata, iar pentru mine fiecare pas, cuvant sau gest din Pina a fost o reprezentare a vietii, in fragilitatea, puterea si misterul ei.

Nu sunt fana filmelor. Detest sa stau intre patru pereti si sa vizionez tot felul de western-uri sau alte ecranizari. Temele se repeta, personajele sunt construite dupa acelasi tipar, scenele se inspira una din alta, iar elementele vizuale scapa uneori in fata vederii mele. Nu retin numele actorilor, a regizorului, si-mi este foarte greu sa fiu atenta la detaliile ce tin de cinematografie... unghiuri, umbre, felul in care imaginea se vede... Imi plac insa cele psihologice, care au ceva de transmis, cu un mesaj profund (nu doar baiatul bun se lupta cu cel rau, mereu castiga cel bun, ia fata si totul este roz...) Poate exista oare un happy-ending? Cele cu un astfel de sfarsit, desi poate ca ne lasa o raza de speranta, par false, lipsite de verosimilitate, iar filmele ce ne socheaza,care ne lasa adeseori un gust amar, ba chiar ne si enerveaza, ne raman in minte.

Pina a fost altfel. Nu exista aici un sfarsit sau un inceput propriu-zis, poate datorita omagiului adus acesteia... pe de o parte, dragostea, respectul si invataturile lasate de ea in ei nu pot avea un sfarsit, intalnindu-se in fiecare noua zi cu ceea ce coregrafa le-a oferit, iar pe de cealalta parte, ignorand echipa si partea personala, exista o contributie incontestabila, ce mai mult ca probabil va dainui, adusa de Pina Bausch in acest domeniu.

A fost altfel pentru dansul din el, care mie una imi spune multe. Tanztheater. De ce oare Viata nu ar fi un dans? Ma inclin in fata marilor artisti, care au zugravit prin arta lor fiinta umana, realitatea sau suprarealitatea, care s-au desprins din randurile celor multi si ne-au lasat noua, celor mici, partea aia insemnata din Viata lor.

Altfel pentru setea de viata exprimata in acest documentar. Energia, noul in vechi, maiestria banalului. Pentru jocurile ce au in spate ore de truda, simplitatea aparenta, minutiozitatea, libertatea, mai sus de orice.

Exista un ACEL ceva ce eu una il caut in Cuvant... limbajul potrivit pentru a reda si dansul si sunetul si emotia, acel ceva diferit, poate experimental, poate clasic,  acel ceva ce artistii l-au oferit in domeniul lor. Si ca sa dau un exemplu, pentru cei ce au vazut filmul, si-si amintesc secventele de dans din el, sa urmareasca programul de la perechi, in care in usurinta patinarii se citeste munca, orele, pasiunea, si din nou, setea de viata.

Nu cred ca Pina este un film pentru oricine. Multi banuiesc ca s-au plictisit deja la el, nu-l inteleg, sau l-au si uitat. Nu e o capodopera in lumea filmului, ci mai degraba o declaratie de iubire pentru cea care a fost Pina. E un film fragil, lipsit de efecte speciale sau actiune, pentru cei cu suflet de artist, lirici, empatici, ce cauta un acel ceva dincolo de cuvinte, gesturi sau culori.

Self-Control

1.Inainte de a deveni un oras al secolului XXI, modern, cu toate facilitatile pe care le promite afisele lipite pe ici, pe colo, orasul Iasi a devenit un oras al demolarilor, fara strazi sau trotuare, plin de gropi, tevi, bolovani, si mai presus de orice, acoperit de un val gros de praf, ce numai aer nu se numeste... peste noapte, cartierele centrale ale acestui ,,oras cultural” s-au umplut de escavatoare, buldozere si toate masinariile pregatite sa sparga si sa distruga tot ce le sta in cale... ma intreb cand vor ajunge sa doboare si copacii, asa, ca sa completeze peisajul haotic de pe cele sapte coline... si daca oamenii pot trece de partea estetica a orasului (usor salvata de lalelele plantate prin toate spatiile verzi), de zgomot, si de papucii rupti prin santurile de pe trotuare, nu stiu cum vom face cu aerul din ce in ce mai poluat...

2. Cred ca atunci cand ne dorim ceva cu adevarat, trecem prin tot si dam orice ca sa ajungem la el. Nimeni nu poate avea totul de-a gata, si ca sa ajungem acolo unde ne dorim, trebuie sa parcurgem cativa pasi esentiali: a termina o facultate, a ne implica in ceea ce iubim, a da examene, inspectii, interviuri, a ne chinui cu toate actele ce trebuie sa fie legalizate/scoase/cautate. In cazul in care sarim una dintre etapele astea importante din viata, mai devreme sau mai tarziu, oricat de inteligenti sau motivati am fi, o piesa din domino va cadea... Si cu toate acestea, intrarea in invatamant a ajuns sa fie un test pentru propria rabdare, pentru cat de mult esti dispus sa dai (si cat de putin sa primesti) pentru a fi prof’. Titularizarea din acest an pare desprinsa dintr-un roman satiric, intors cu susu-n jos, in care lucrurile se contrazic... iar dupa ce ai predat aproape un an in adevaratul invatamant, te intrebi ce vei gasi la sfarsitul acestui maraton: o clasa fidela realitatii de jos a Romaniei sau o clasa unde iti poti tine lectiile? Citesti, inveti, meditezi, investesti in cultura, iar atunci cand ajungi la catedra, descoperi lumea aia veche, din care tot ai incercat sa fugi... ironic, in acelasi loc, cu o traiectorie inversa.

3. Flaubert urmarea atent realitatea din salonul de autopsii al tatalui sau. Fidelitate realitatii. Iar in stilul meu haotic, minutios, incarcat de detalii, e ceea ce si eu caut. Cand ai o memorie ce inghite orice, cand fiecare lucru pe care-l dai, pe care-l faci, sau fiecare cuvant ce-l spui cuiva drag e bucatica rupta din tine, cand te implici in TOT, te astepti, de la cei putini in care te increzi, la sinceritate. Pentru ca, asa cum ma intrebam inca din liceu, la sfarsitul unei povestioare: If our own memories are false, then what is true in life?

Irealitati cotidiene si trecute

Ne scriem singuri Realitatea. Alegem sa ne traim vietile ca laici, credinciosi, calugari sau atei, ne inchidem intr-un orasel de munte sau intr-o manastire din pustiu. Alegem sa luptam, sa ne ridicam deasupra plevei, sa ignoram glasul Teamei din noi, alegem sa nu lasam micile bucurii din viata noastra sa treaca pe langa noi, prea orbiti fiind de lucrurile de care ne este groaza... viata este facuta din multe realitati, puse una peste alta, amestecate ca-ntr-o godeta, pictate in palete de culoare pentru fiecare dintre noi... e realitatea taranului si a campului, a muncitorului de pe strada, prafuit, a bogatasului, a cersetorului, a celui din Romania si a celorlalti din celelalte tari... iar singurul lucru ce le uneste este rasuflarea fiecaruia dintre noi – bataile de inima, nevoia de ceilalti, psihologia comuna – si sfarsitul cu care cu totii suntem datori... dar inainte de asta, noi suntem cei care alegem sa ramanem in Realitatea in care ne-am nascut, alegem sa luptam sau sa ne lasam infranti inca dinainte de a fi incercat si altceva, alegem lucrurile care conteaza mai mult pentru noi in viata: ceea ce vedem la stirile de la ora 5, demolarile din oras, pustiul din sistemele sociale, sau, toate lucrurile, locurile si oamenii care ne fac sa zambim.

Spun toate acestea pentru ca in saptamanile trecute, cineva drag mie a declarat raspicat ca viata este urata – trei cuvinte, puse laolalta, care ma ranesc profund ori de cate ori dau de ele – pe bloguri, pe strada, prin cafenele. Pentru ca ucid instantaneu orice bucurie de a trai, sugruma setea de nou, de viata, de culoare, si acopera totul cu-n val cenusiu, in care nu mai exista nimic. Uratul este respins (asta daca nu ne gandim la Baudelaire...) si din aceasta cauza, pentru mine, a-mi spune ca viata e urata este sinonim cu dorinta de a nu mai exista.

Asa ca da, ma razvratesc puternic la auzul acestor cuvinte. Pentru ca daca le-as accepta, TOT ceea ce am facut, cunoscut, descoperit in viata, s-ar prabusi instantaneu. De la orele de filosofie din liceu mi-a ramas imaginea realitatii ca un cub: fiecare dintre noi vede o alta fata si este imposibil sa le surprinzi pe toate deodata. Asa ca sunt zile cand ma retrag in mine si ma joc cu acest cub, intorcandu-l si privindu-l intre degetele mele. Pentru ca si eu, ca oricare alt om simplu de pe fata pamantului, observ nedreptatile de aici. Asa ca ma joc cu acest cub, vrand sa-i prind toate aspectele, vrand sa-mi amintesc si de lucrurile care-mi dau energia ce ma caracterizeaza.

Zilele acestea, cu-n cub imaginar in mana, am descoperit o noua fata in ceea ce numim “realitate”, intr-o carte ce trateaza (pe langa multe altele) aceasta tema, in care detaliile fac esenta, si-n care Cuvantul joaca un rol central. M-am afundat timp de 3 zile in ultima jumatate a romanului Numele trandafirului, si-n timp ce in minte imi rasuna inca de la primele pagini melodia Ameno, m-am trezit intrebandu-ma de aceasta parte a vietii, imbratisata de multi, as putea spune, atat de departe de noi, astia laici. Ca sa nu mai pun secolul al XIV-lea, atat de diferit ca atmosfera de al nostru... am descoperit o multitudine de realitati, adeseori antagonice, in mijlocul aceleiasi realitati: Biserica/divinitatea. Cine oare se mai gandeste acum la ordinal calugarilor, a Bisericii, a Vaticanului, a luptei dintre papa si imparat, lucruri ce au influentat puternic timpul de atunci... Umberto Eco creioneaza printr-un limbaj teologic, medieval, dar care-n acelasi timp are accente puternice postmoderniste, un veac de mult apus, in care, prin simbol si cuvant, am putea regasi o lume mai apropiata de a noastra...

Nu vreau sa comentez aici cartea, sa-i fac o recenzie sau sa o prezint cuiva, prin toate elementele ei, dar as putea spune ca e o carte dificila, plina de detalii si simboluri, despre care s-au scris atatea si probabil ca se vor mai scrie, care cere un cititor deschis la minte, fie ca e agnostic sau credincios... pe de o parte, limbajul si problemele teologice expuse ii vor plictisi si-i vor face pe multi sa renunte, pe de cealalta parte, daca esti suficient de perseverent si perspicace, descoperi ca crestinismul, la randul lui, are mai multe fete... luptele externe, urmate de cele interne, multitudinea de ordine, de interpretari ale Scripturii, vechile uneltiri omenesti, regasite in orsicine, se deschid rand pe rand, ca petalele unui trandafir... cred ca cea mai mare greseala ar fi sa-l vedem ca simplu roman politist (si daca toate romanele politiste ar fi ca acesta, in mod sigur as fi fana lor...) ... e un roman total, care se joaca cu simbolurile, Cuvintele, Realitatile... sau sa fie oare toate acestea Irealitati?

The Flood

Doamne, apara-ma de mine insumi!

Octavian Paler

Cineva a spus demult ca cel mai puternic om de pe fata pamantului este cel care nu iubeste pe nimeni. Dupa ultimele saptamani, as putea spune cu usurinta ca cel mai slab om de pe fata pamantului este cel care se lasa coplesit de Teama. Un val urias, ca un tsunami, iscat de nicaieri, care matura totul in calea lui, de la munca pe care o faci pana la incredere si prietenie.

E prima data oboseala care-ti rupe gandurile, cuvintele, rabdarea. E apoi fisura din tine, la care-ti arunci privirea in treacat, si care odata vazuta, incepe sa se extinda prin tine, in tine, langa tine. Si la fel ca si sentimentul pe care-l ai atunci cand te ineci, incepi sa te zbati puternic, urland, lovind, ripostand, pentru ca singurul lucru ce-l obtii este sa te adancesti tot mai mult ... in extenuare, nervi si teama.

O ignoram zile-n sir, ne impotrivim, o ascultam. Ne impotmolim zi de zi de ea, in decizile pe care le facem, in ceea ce renuntam, in ceea ce nu indraznim niciodata sa spunem: jobul pe care-l visai, orasul in care vroiai sa o iei de la capat, oamenii pe care i-ai fi vrut langa tine. Suntem mici robotei, ghidati de ceea ce a fost, de amintiri refulate si de toate gunoaiele adunate-n noi. Si-n astfel de zile, vrei sa inoti spre acel cineva sau ceva, care sa-ti arate si razele de soare pe care le porti adanc in tine. Dar ai uitat cuvintele potrivite.

Prea multe ore nedormite si aruncate fara folos te ucid: fizic, spiritual, mental. Cand nu ai masina care sa te duca departe de vacarmul orasului, cand nu mai ai cuvinte prin care sa te explici, sau cand din contra, arunci cu noroi in tot ceea ce iubesti, ce faci? Te agati de singurul lucru in care mai crezi, in care ai crezut de la inceput si in care speri ca vei crede pana la sfarsit. Incerci sa te scuturi de Teama, pentru ca “life’s short and sometimes it sucks”, iar singurul lucru ce ne ramane este sa ne aruncam in ea, oricat de dezamagiti sau speriati am fi. Iar la sfarsitul unei zile lungi, ce dureaza cateva saptamani, incerci sa refaci ceea ce singura ai distrus. Cu toata remuscarea pe care o ai in tine. Si da, sunt mult prea multe scuze pe care trebuie sa le ceri la sfarsitul unei astfel de zile.

Crazy Little Thing Called... Life

,,Astazi este … Astazi. Privesc un nor, ma arunc intr-o amintire, ma prind de un gand de viitor … si la fel ca anul trecut, ca acum 22 de ani, ca maine, ca poimaine, raman EU. E 1 Martie, ziua … in care se dau martisoare. E nostim ca nu-mi place primavara (sau mai bine zis, ea nu ma place pe mine). Si cu toate acestea, in loc de traditionalul ,,o primavara frumoasa”, am decis sa spun celor dragi « te iubesc ». In felul meu profund, sacru. E destula superficialitate pe lume, asa ca altii o pot avea si pentru mine." (Martie, 2011)

Mi se pare absurda orice propozitie ce incepe cu “O primavara.... frumoasa/calda/fericita/colorata/etc.” Nu am fost niciodata fana zilelor “traditionale”, a martisoarelor, a felicitarilor sau a urarilor trase la indigo. Le servim oamenilor la aniversari acelasi text rasuflat, superficial si imposibil, pentru ca ne e prea lene sa inventam ceva personal, nu ne pasa de ceea ce scriem, am fost invatati la orele de romana sa invatam fara sa gandim, sau pur si simplu ne lipseste acest talent...?

1 martie este insa o zi altfel pentru mine, in care ma astept la altceva, atat din partea mea, cat si din partea celor ce ma cunosc bine de tot. Mai mult decat in oricare alta zi, trag linii si incerc sa le arat celor din jurul meu acest crazy little thing called Life. In care indatoririle noastre de cetateni exemplari, deadline-urile, cursurile si orgoliul nostru urias sunt lasate in pace pentru o singura zi, in favoarea celor mai simple lucruri. Pe acestea le-am vrut si le-am asteptat astazi.

Cred ca cel mai minunat cadou primit atazi (si-n ultimul timp), a fost acel val de energie, acea epifanie oferita de o clasa. E nostim cum profesorii raman niste copii, trecand peste martisoarele “de oameni mari” (niciodata nu mi-au placut) si cum inca mai colectioneaza buburuze sau ursuleti, cum fac schimb intre ei sau cum privesc o felicitare simpla, stangace, facuta de mana unui copil... astazi mi s-a amintit (si cata nevoie aveam de asta!) de ce am ales aceasta meserie... ieri, in loc de a citi simplu un text, i-am pus sa-l joace (idee ce mi-a venit pe moment), sa-l interpreteze in fata clasei, si pentru astazi s-au oferit singurei sa se imparta in grupe si sa-si scrie propriile texte pe care sa le puna in practica... e atata talent, atata creatie, atatea teritorii necunoscute in noi insine, ce merita a fi explorate... e atat de pacat ca aceasta parte creativa e atat de des acoperita cu gandirea obiectiva, plina de clasificari, in care elevii sunt invatati pur si simplu sa citeasca un text si sa invete ce a zis X,Y, Z despre text si-n care acesti oameni micuti reflecta atat de puternic educatia primita (si neprimita) acasa...

Invatamantul inseamna lucrul cu hartii – MULTE hartii. Barbologie. Lucruri facute pentru nimic. Invatamantul insa mai inseamna si Omul din fata ta, cu o viata ascunsa de ochii nostri, in mare parte necunoscuta si lui insusi, care creste sub privirile tale, care e indobitocit de normele familiei si ale educatiei, dar care, in tot haosul din interiorul sau (si al sistemului), ascunde acea forta creatoare pe care o apreciez atat de mult...

E 1 martie si pentru mine, astazi, Primavara e un pic mai departe.