Dezumanizare

Am mers mereu pe principiul de a privi întregul, nu o felie, nu o față, nu o simplă perspectivă. Nu cred că trebuie să fim cu toții extrem de empatici, așa cum nu cred că trebuie să cădem pradă unui egoism complet. A ne iubi pe noi înșine nu înseamnă a ne opri de a-l vedea pe celălalt. Prea multă empatie strică propriei persoane, așa cum mult prea mult egoism devine psihopatie.

Nu știu încontro ne îndreptăm. Nu știu ce lume ar rămâne moștenire unui viitor copil. Ne considerăm specia superioară, când unele animale ne arată uneori ce înseamnă a fi uman.

Nu vorbesc de empatie, de morală, de egoism, de competențe și incompetențe, de pile și de realizări, de inteligență sau de prostie, ci de simpla calitate de a fi om. Mergem mai departe, fără remușcări, când alții se bat, când cineva este tâlhărit în fața noastră, când cineva strigă după ajutor, când cineva cade în spatele sau în fața noastră, când oameni – cunoscuți sau nu – se îneacă în fața noastră, iar noi stăm. Dăm la o parte oameni competenți și nu ne pasă câtuși de puțin de ei pentru oameni de la care putem primi acel ceva care ne poate mulțumi o perioadă de timp. De la personal, până când personalul se răsfrânge în social, ne lăsăm orbiți de orgolii, de trufii, de putere, de la prietenii care se destramă, sau firme care se distrug din cauza acestor orgolii până la vieți care se pierd atunci când uităm complet să mai fim oameni.

Când un caz apare și ne lovește în față și ne arată cât de inumani am ajuns, împânzim rețelele de socializare cu fel de fel de discuții, de conștientizări. Până când uităm și ne întoarcem la vechea ordine, de care părem că nu putem să mai scăpăm. Uităm. Uităm atât de multe, ca indivizi și ca ființe sociale. Uităm binele care ni s-a făcut, uităm oamenii care ne-au fost alături, uităm ajutorul primit. Sau poate că nu l-am primit niciodată, așa că întoarcem moneda. Uităm să mai comunicăm. Uităm să mai ieșim din noi înșine, uităm să spunem un simplu ,,mulțumesc” sau să întrebăm, cu sinceritate, ,,cum te mai simți? Ce mai faci?” Uităm să fim noi cei care dăm o mână de ajutor.

Nu cer empatie, nu cer martiri. Cer o lume în care să reînvățăm să fim în primul și în primul rând oameni, să fim umani, dacă acest cuvânt mai poate avea vreo valoare în societatea în care trăim.

Borderlands/Meraki

“Educated or not, the onus is still on woman to be a wife/mother – only the nun can escape motherhood. Women are made to feel total failures if they don’t marry and have children.”  (Gloria Anzaldua)

Non serviam. Some of us choose to be our own creations, what we make ourselves in the end. We rebel from the beginning. In front of families, religions, nations. We run away from the stories encrusted in our skins in childhoods. We abandon that cruel, meaningless God, with which we have been raised and listen to our voice within. To reason. We search for our own language, playing with words, searching. We search for our own people, our own families, despite our misanthropy and our inheritance of lack of trust. Because this is what we have inherited. And even in our wilderness, our wild nature, we are haunted by our past – how couldn’t we, living, growing so much under so powerful myths? No matter how many myths we deconstruct, no matter how up we go, how many theses we write, no matter how successful we are, we are failures in the face of some cultures, some families. 

“There is something compelling about being both male and female, about having an entry into both worlds. Contrary to some psychiatric tenets, half and halfs are not suffering from a confusion of sexual identity, or even from a confusion of gender. What we are suffering from is an absolute despot duality that says we are able to be only one or the other. It claims that human nature is limited and cannot evolve into something better. But I, like other queer people, am two in one body, both male and female. I am the embodiment of the hieros gamos: the coming together of opposite qualities within.” (Gloria Anzaldua)

I have always searched for androgyny in literature, in the style of a writer. I have always searched for wholeness in a person. I have always tried to understand, to see the whole picture.

"I want the freedom to carve and chisel my own face, to staunch the bleeding with ashes, to fashion my own gods out of my entrails. And if going home is denied me then I will have to stand and claim my space, making a new culture – una cultura mestiza – with my own lumber, my own bricks and mortar and my own feminist architecture.” (Gloria Anzaldua)

I have found the other days a world with which I fell in love: meraki – “to do something with soul, creativity, or love; to put something of yourself into your work.” I think this is the word that characterizes my workaholic nature, my stuborness and my wilderness. Meraki. 

Or, on the same note, 

“I will tell you what I will do and what I will not do. I will not serve that in which I no longer believe, whether it calls itself my home, my fatherland, or my church: and I will try to express myself in some mode of life or art as freely as I can and as wholly as I can, using for my defense the only arms I allow myself to use -- silence, exile, and cunning.” (James Joyce)

Another Shape of Freedom

Because I have always preferred wilderness to civilization.