Waiting Game

Sunt zile când te simți ca o explozie de energie, când te simți în stare să urci orice munte, să faci 100 de lucruri deodată, să schimbi lumea și-n același timp să-ți faci atâtea planuri... și sunt zile când îngenunchezi în fața neputinței propriului trup, când abia te poți ridica din pat, lua o carte de pe noptieră și te îngropi în ea, visând poate la alte vieți, la ce s-ar fi întâmplat dacă făceai alte alegeri, alegeai alt drum. Sau doar deschizi calculatorul și refuzi să te mai gândești la ceva.

21 a rămas vârsta în care m-am simțit cea mai bătrână, cea mai neputincioasă, atacată din interior, fără apărare. Lecție care împreună cu înaintarea în timp, m-a făcut să mă gândesc și să înțeleg altfel The Curious Case of Benjamin Button. 30 (+) a fost plin de energie, atât de diferit de acel 21 (+) și depresia de atunci. Și pentru asta, și toate lucrurile pe care mai am și vreau să le descopăr, da, vârsta momentan a rămas doar un număr.

Sunt însă câteva zile bune de când orice pare să obosească, luni cu suișuri și coborâșuri, în care ți-ai consumat energia cu susțineri de doctorat, coordonări de proiecte, boli și decese, în care te simți iar ca la 21. Și treci de la starea fără vlagă la starea când te enervezi pe tine însăți, de la starea când cedezi moleșelii la starea când nu te mai suporți pe tine însăți, de la un somn adânc, din care abia te trezești, la insomnii. Iar tot ceea ce poți să faci este doar să aștepți ca și acest val să treacă.

Motherhood (II)

There are some activities that I treasure in this world. One of them, discovered a few years back, was travelling on my own. Not that I don’t enjoy travelling with (a few) others, but going on your own has that level of independence that I cherish, doing everything that you want, being with yourself, or not feeling the third wheel of the carriage, as it happens sometimes while you are travelling with couples. It's probably the only thing that I miss from my old job, and one of the activities that I feel the pandemic has stolen from me. 

I watched The Lost Daughter last week, and it was that kind of film that is felt, remaining in your mind for a longer period of time. It reminded me of how I miss this, and also it made me think of motherhood. It reminded me Marianne Wiggins’ lines and feelings, of my own undisclosed desires, of how I used to (or am using to) organise/think of my life, thinking all the time of that unborn child. Motherhood can be in our blood, part of ourselves from the beginning, as an invisible limb/heartbeat/breathing that we know it is there.

But motherhood can also mean depression. And unthinkable loneliness. Exhaustion. A burden and not a blessing. And again depression that should must be acknowledged, both for your own and your child’s wellbeing. I have always believed that not all of us are meant to be parents, and parenthood should be felt first as part of yourself, and not an unwritten, unbroken law of society/of family.

Up to one point, we are all the same: we all need to feel safe, nobody wants to live in loneliness, everybody needs to cover Marlowe’s basic needs. After those basic needs, we start to become different: some of us don’t want a career and want to bring up children, some of us want a career and don’t want children, some of us want them both. We are doctors, teachers, professors, freelancers, dancers, lovers, mothers, fathers, brothers, sisters, unemployed, or working 12 hours/day. Some of us cherish our free time, others are workaholics, all of us hate inner pain and try to find ways to make it numb. Being a parent, especially a mother, because it will always be the mother who has at least at first the strongest bond with the child, should be one of the most personal decisions, and not a social/inherited one. The Lost Daughter is about acceptance of grief as part of ourselves, but also of accepting who and what we are, and what we want from life. Before embracing this grief for life, perhaps each one of us should look into the mirror and accept their inner voices, acknowledge them, and answer on their own if to be or not to be a mother.

Orbitor/Akasia

 

,,Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucățică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Un animal mic și compact, o singură particulă, de-un miliard de ori mai mică decât quarcurile, de-un miliard de miliarde de ori mai fierbinte decât centrul soarelui, cuprindea, unificându-l în sufletul unei singure forțe, întreg desenul pe care mintea noastră-l percepe în clipa cât i se dă timp să-l perceapă, cu bule de spațiu și stringuri și spârcâiala cețoasă a galaxiilor și harta politică a planetei și mirosul neplăcut al gurii celui cu care vorbești în tramvai și vedenia lui Iezechiel pe malul Chebarului și fiecare moleculă de melanină dintr-unul dintre pistruii de sub sprânceana stângă a femeii pe care ai dezbrăcat-o și ai posedat-o cu o noapte în urmă și cleiul din urechea unuia dintre cei zece mii de nemuritori ai lui Artaxerxes și grupul de neuroni catecolaminergici din bulbul rahidian al unui viezure adormit în pădurile Caucazului. Cuprindea mai ales ceea ce mintea noastră n-a cunoscut și nu va-nțelege niciodată, căci, într-un fel, acel punct era chiar mintea noastră, era gândire care se gândea pe ea însăși așa cum sabia ar fi atât de ascuțită, încât s-ar tăia pe ea însăși.”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, 65)