,,Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucățică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Un animal mic și compact, o singură particulă, de-un miliard de ori mai mică decât quarcurile, de-un miliard de miliarde de ori mai fierbinte decât centrul soarelui, cuprindea, unificându-l în sufletul unei singure forțe, întreg desenul pe care mintea noastră-l percepe în clipa cât i se dă timp să-l perceapă, cu bule de spațiu și stringuri și spârcâiala cețoasă a galaxiilor și harta politică a planetei și mirosul neplăcut al gurii celui cu care vorbești în tramvai și vedenia lui Iezechiel pe malul Chebarului și fiecare moleculă de melanină dintr-unul dintre pistruii de sub sprânceana stângă a femeii pe care ai dezbrăcat-o și ai posedat-o cu o noapte în urmă și cleiul din urechea unuia dintre cei zece mii de nemuritori ai lui Artaxerxes și grupul de neuroni catecolaminergici din bulbul rahidian al unui viezure adormit în pădurile Caucazului. Cuprindea mai ales ceea ce mintea noastră n-a cunoscut și nu va-nțelege niciodată, căci, într-un fel, acel punct era chiar mintea noastră, era gândire care se gândea pe ea însăși așa cum sabia ar fi atât de ascuțită, încât s-ar tăia pe ea însăși.”
(Mircea Cărtărescu, Orbitor, 65)
No comments:
Post a Comment