205.

Din nimic, ridicam sau doboram munti, asa cum ne jucam cu si printre cuvinte. Fie ca vrem sa cucerim mari si tarmuri cu ceea ce simtim in interior, fie ca suntem mereu prezenti pentru celalalt, ambele poluri cauta acelasi lucru: gratitudinea tradusa prin a fi unul dintre oameni, printre oameni, de a fi acceptati, de a fi intr-o barca cu ceilalti, nu azvarliti de fiecare data cand ne simtim mai in siguranta peste punte. Si pentru asta, fie ca inca mai incercam sa pastram umanul din noi si inca mai credem in bine, fie ca ne-am instrainat demult de tot ce poate fi omenesc, asa cum personajul cartii a facut-o, am da toate marile, si toate tarmurile cucerite.

 ,,O odaie alba si goala, cu tine in mijloc, rasunatoare la fiecare pas al tau. Pretutindeni sclipeau in razele trecand prin crapaturile paretilor valtrapuri grele de panza de paianjen, si muste mari sagetau zbarnaind prin aerul vested, punandu-se pe rahati uscati omenesti ce de veacuri, parca, intinau podeaua. Stand acolo, chiar in miezul odaii celei desarte, te-a izbit deodata, ca un topor in crestet, singuratatea. Te-ai vazut o clipa asa cum erai: cel mai singur om de pe pamant. Ti-ai inchipuit ca te afli in iad si ca asta este pedeapsa ta: o nesfarsire petrecuta-n acea odaie. Mai curand te-ai fi-nvoit sa fii cufundat in plumb topit sau jupuit de piele pentru cat tinea vesnicia.”

(Mircea Cartarescu, Theodoros, 599)

Odă mamei

Orbitor este despre tot și nimic, o enciclopedie a vieții, a jocurilor literare, a Bucureștiului, a ceea ce Cărtărescu înseamnă. Cu toate acestea, sunt niște imagini repetitive, puternice, prezente în toate cele 3 volume. Unul dintre ele, poate cel mai proeminent, este cel al maternității, al mamei, imagine pe cât de amară, pe atât de elogiată în aceste pagini. Unele dintre noi născute pentru asta, altele făcând greșeala vieții lor decizându-se să fie-n ,,rând cu lumea”, toate lăsându-ne amprenta – pozitivă sau negativă – asupra viitoarelor generații. Și nu putem clădi imperii, nu putem avea un Cărtărescu, nu putem salva lumea și fi eroi, sau pur și simplu nu putem fi noi, trăind clipa, fără cele care au renunțat de-a fi toate acestea:

,,Căratul de dimineață, socotelile de seară, pe margini de ziar, cu scrisul ei copilăresc, rămas la fel cum îl deprinsese de la învățătorul din sat, scris înflorat pe care-l întâlneai pe spatele pozelor (cu creion chimic) și prin actele din poșeta stacojie – și-ntre timp spălat, frecat, făcut paturile și adunat după toți, pornirea tatălui la serviciu, a mea la școală, oalele cu măncare (<<nu mai știu ce să vă mai fac, îmi vine să-mi iau câmpii>>) și nerecunoștința și nepăsarea tuturor, de parcă femeia asta care ne făcuse oameni, omul acesta bun și cinstit (<<Mircișor, niciodată-n viața ta să nu iei un capăt de ață care nu-i al tău>>) și care se lăsase pe ultimul loc, pe nici un loc de fapt, în ierarhia nevoilor familiei, fără haine de ieșit în lume, fără pantofi, nerujată și nearanjată, renunțând până și la colonia ei de un leu din mașinuțe de sticlă, mergând să-și facă permanent o dată pe an, la cine știe ce ocazii, ar fi fost doar o servitoare plătită să ne-aducă fiecăruia toate la nas, să ne spele și să ne calce, ca noi să putem arăta onorabil în drumurile noastre prin lumea vastă, cețoasă și-nspăimântătoare care se-ntindea dincolo de satul ei din mijlocul Bucureștiului, cuprins între cinematografele Volga, Floreasca și Melodia, dincolo de care nu se aventura niciodată. Găseam mereu prin sertarele de la bufet fâșiile astea rupte din marginea ziarelor, pe care erau înșirate unele sub altele <<oo>>, <<roșii>>, și <<bomboane>> și prețurile lor, scrise-nflorat cu pixul, fără să știu pe-atunci că ele erau poemele mamei mele, mai inspirate, mai sfâșietoare și spunând o poveste mai pasionată de dragoste decât scrisorile Portughezei și decât paginile exaltate ale Sfintei Tereza. În casa noastră, mama călăuzea doi orbi, doi oameni cu inima de piatră, înstrăinați de ea și fiecare de celălalt, pe care-i slujea cu o devoțiune ce-și ajungea sieși și nu aștepta răspuns sau răsplată.”

(Orbitor – Aripa dreapta, 344-345)

180.

,,Copiii nu știau însă ce dramă avea să se-ntâmple cu trupurile lor, cum vor fi-mpodobite curând cu bătrânețe și degenerare. Cum vor purta pe degete, inele karmice, boli și dureri insuportabile, cum infarctul le va-nconjura umerii ca o mantie sângerie. Nu vedeau prin grosimea timpului coroana grea a cancerului ce-avea să le-apese tâmplele, colanul accidentelor de automobil, ordinul beției și-al disperării agățate de pieptul lor scheletic. Încă nu se treziseră vreodată din somn, acoperiți de sudoare, gemând și răcnind de groază la gândul că-ntr-o zi aveau să moară, și-apoi nu vor mai fi niciodată, că vor dispărea pentru cât ține veșnicia. Că nu vor mai gândi și simți, că viața lor a fost o scânteie într-o noapte fără sfârșit care mai bine nu s-ar fi aprins, mai bine nu s-ar fi aprins... Aveau decenii îndelungate-nainte, iar timpul stătea deocamdată pe loc, într-o eternă dimineață în care, vii și fragezi, cu brațe străveziu-roșiatice, se alergau la <<gardiana zece-zece>>, se ascundeau la <<fațea>>, se cotonogeau la fotbal, se deșelau la <<capra>> și <<lapte gros>>, spuneau bancuri, scuipau, râdeau și se-njurau, și se-ncăierau fără să le pese că trăiesc pe-un fir de praf dintr-un coloid fără margini, ce avea să se stingă cu-ncetul într-o mare de clipe, de ani, de milenii, de ere, de eoni, de yugas și kalpas...”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor - Aripa dreaptă, 201-202)

Labirinturi

Mă regăsesc în/prin rândurile lui Cărtărescu, nu neapărat printr-un personaj, ci prin labirintul prozei sale. Labirint întortocheat, familiar, în care te simți acasă, labirint haotic, care în anumite pagini și încăperi alină, calmează și te face să uiți de lumea exterioară, și-n același timp alte rânduri te fac să-ți întorci privirea spre tine însăți și să-ți privești în ochi starea de angoasă, să descui cotloane zăvorâte și să-ți resimți tot ce e dedesubtul amorțirii tale ... încotro?

,,Este vinul chinului sufletesc, al lacrimilor de sânge, al dragostei ne-mpărtășite, al urii neputincioase, al umilinței, al remușcării, al adunării păcatelor și ticăloșiilor în sufletul omului matur. Era vinul căutării disperate-a lui Dumnezeu, vinul amar al nemaigăsirii lui, teroarea fără margini a copilului rătăcit în mulțime, cu mânuța scăpată din mâna mamei sale, pe care n-o va mai revedea niciodată. Vinul speciilor ce se sting, al civilizațiilor ce dispar, vinul sfârșitului de neocolit al umanității, al ștergerii de sub stele a fiilor și fiicelor noastre, vinul trilioanelor de ani ce ne vor acoperi ca un pământ tăcut. Vinul promisiunii că vom fi Dumnezei și-al neputinței de-a fi, vinul promisiunii nemuririi și-al dispariției noastre eterne. Poate acesta-i destinul și sensul lucidității noastre de-o clipă: un strop infim de suferință stors din trupul nostru când s-a copt îndeajuns. Poate de-aceea suntem cu toții striviți atât de brutal. E nevoie de miliarde ca să umple-un pahar, paharul plin pân-la buză și revărsându-se al nenorocirii și sfințeniei ființei noastre.”

(Orbitor – Corpul, pp.501-502)

Corpul – ,,literatura, laptele și terciul lor de toate zilele”

„O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decât ca săgeată-ndreptată spre mântuire. Iar mântuirea nu era pentru toți, nici pentru mulți. O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile și probe din ce în ce mai dificile, așa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală inițială să se piardă pe drum, să se-njumătățească, dacă se putea, după primele zece pagini și să rămână redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strâmte, trapele și capcanele s-ar înmulți, fiare monstruoase ar prinde grai și ar spune lucruri pe care puțini ar putea să le primească, și-n nici un caz cei deprinși cu lapte și terci. Iar spre sfârșit probele-ar deveni inumane, pretențiile absurde, despuierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăși imaginea cosmosului pe care toți o avem ștampilată pe piept, pe spate și umeri la naștere. Cartea s-ar pune-n mișcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care și-ar azvârli cititorii, câte unul, în noapte, acolo unde e plânsul și scrâșnirea dinților. Arși și mutilați de lumină, ar cădea ușori ca fulgii între paginile unor cărți rezonabile, unde ar și rămâne, consumându-și cuminți literatura, laptele și terciul lor de toate zilele. Până când unul singur ar căpăta premiul, coroana și mântuirea, cel care avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care știa răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mântuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scriitorul și cititorul sunt una, lumea și sufletul sunt una, ovulul și spermia sunt una. Iar mântuirea înseamnă să-nțelegi, distrugându-te, acest lucru. De-acea Herman nu credea în cărțile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghelie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. << De aceea >>, adăuga el, privindu-mă pe sub sprâncene, <<într-o lume nu poate exista decât o singură carte, câte una pentru fiecare dintre lumile posibile>>.” 

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, vol 2, 186-187)

Orbitor/Akasia

 

,,Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucățică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Un animal mic și compact, o singură particulă, de-un miliard de ori mai mică decât quarcurile, de-un miliard de miliarde de ori mai fierbinte decât centrul soarelui, cuprindea, unificându-l în sufletul unei singure forțe, întreg desenul pe care mintea noastră-l percepe în clipa cât i se dă timp să-l perceapă, cu bule de spațiu și stringuri și spârcâiala cețoasă a galaxiilor și harta politică a planetei și mirosul neplăcut al gurii celui cu care vorbești în tramvai și vedenia lui Iezechiel pe malul Chebarului și fiecare moleculă de melanină dintr-unul dintre pistruii de sub sprânceana stângă a femeii pe care ai dezbrăcat-o și ai posedat-o cu o noapte în urmă și cleiul din urechea unuia dintre cei zece mii de nemuritori ai lui Artaxerxes și grupul de neuroni catecolaminergici din bulbul rahidian al unui viezure adormit în pădurile Caucazului. Cuprindea mai ales ceea ce mintea noastră n-a cunoscut și nu va-nțelege niciodată, căci, într-un fel, acel punct era chiar mintea noastră, era gândire care se gândea pe ea însăși așa cum sabia ar fi atât de ascuțită, încât s-ar tăia pe ea însăși.”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, 65)

 

Delir

I have danced a tango with my hubris, with my chaos for quite a while. M-am afundat zilele acestea în somn și în cărți, căutând Tăcerea. Am încercat să îmi ordonez gândurile, să uit pentru ceva timp de toate grijile, de toate obligațiile, de toată lumea care mai cere o altă bucățică din mine. Să uit de Timp. Să uit de Societate. Să îmi amintesc de un eu fără măști.

Așa s-a făcut că m-am trezit citindu-l pe Cărtărescu. Cred că îmi era dor de o carte scrisă într-un astfel de stil, dor de o astfel de căutare. Un pariu al scriitorului, al arhitectului, cu sine însuși, în căutarea acelei scrieri totale. M-am trezit înotând în haos, în delir, în idei răzlețe, uitând și amintindu-mi totodată. M-am trezind gonind prin absurd, în căutarea unui sens, prin labirintul viselor și prin anii cei dintâi, prin mituri și psihologii, prin lumi și stări arhicunoscute, întorcându-mă brusc în mine. În labirintul minții mele, unde sunt eu, unde e Ithaca. În construcțiile cu care ador să mă joc, în miile de idei izvorâte dintr-un joc de cuvinte, în dorul meu pentru o astfel de literatură, în ceea ce Kerouac si Nabokov spuneau despre nebunie (pe lângă mulți alții). Și am simțit, pentru prima dată de mult timp, că respir.

*

,,Think you're escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home.” 

(James Joyce)

*

,,Ce cuprind paginile astea pe care le-am înşirat pe noptieră şi pe cearceaf? Sînt ele opera mea, sau Opera ei? Mai pot discerne ce e al ei de ce e al meu? Iarăşi mi-e frică. Pierdut în peisajul creierului ei, călcînd pe terenuri nesigure, prin zone roze şi sidefii, afundîndu-mă în văile circumvoluţiunilor ei, în rîpele vestibulare. Afundat pe cărări înguste în pădurea obscură a paleoencefalului ei, oglindindu-mă în apele epifizei (dar văzînd pe cine?), trecînd pe deasupra bolgiilor cu amintiri care urlă în smoală topită, sucindu-mă sub ploi cu fulgi de foc, suind purificat în mezencefalul plin de reptile şi de păsări cu dinţi, pierdut acolo, printre ferigile arborescente. Şi sus, explorînd cele şase straturi extaziate ale ncocortexului, pictate cu chipul Ginei deformat ca un fetus peste emisfere: frunte turtită, gură cu buze groase şi limbă enormă, trup minuscul, dar mîini cu degete cît tot corpul, răşchirate grotesc. Şi pretutindeni conclavul viermilor, insectelor, reptilelor, mamiferelor, adunările de gală ale ramapitecilor, australopitecilor, pitecantropilor, apoi oamenii de Cro-Magnon, romanii, celţii, dacii, slavii, tătarii, străbunicii, bunicii (Maricu şi Tanicu), părinţii, rudele, prietenii, eu însumi întîlnindu-mă cu mine însumi acolo, în creierul ei, şi nici un Virgiliu şi nici o Beatrice şi nici o mîntuire şi nici o urcare spre stele. Rătăcesc prin labirintul minţii ei, trag de pîrghiile prin care se rotesc ochii ei, apăs pedalele prin care se mişcă genunchii ei. Îmi privesc degetele micuţe şi noi, cu unghiile deja cojite. Cu ele am ţinut pixul. Deci - cine a scris?” 

(Mircea Cărtărescu – Gemenii)