Corpul – ,,literatura, laptele și terciul lor de toate zilele”

„O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decât ca săgeată-ndreptată spre mântuire. Iar mântuirea nu era pentru toți, nici pentru mulți. O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile și probe din ce în ce mai dificile, așa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală inițială să se piardă pe drum, să se-njumătățească, dacă se putea, după primele zece pagini și să rămână redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strâmte, trapele și capcanele s-ar înmulți, fiare monstruoase ar prinde grai și ar spune lucruri pe care puțini ar putea să le primească, și-n nici un caz cei deprinși cu lapte și terci. Iar spre sfârșit probele-ar deveni inumane, pretențiile absurde, despuierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăși imaginea cosmosului pe care toți o avem ștampilată pe piept, pe spate și umeri la naștere. Cartea s-ar pune-n mișcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care și-ar azvârli cititorii, câte unul, în noapte, acolo unde e plânsul și scrâșnirea dinților. Arși și mutilați de lumină, ar cădea ușori ca fulgii între paginile unor cărți rezonabile, unde ar și rămâne, consumându-și cuminți literatura, laptele și terciul lor de toate zilele. Până când unul singur ar căpăta premiul, coroana și mântuirea, cel care avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care știa răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mântuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scriitorul și cititorul sunt una, lumea și sufletul sunt una, ovulul și spermia sunt una. Iar mântuirea înseamnă să-nțelegi, distrugându-te, acest lucru. De-acea Herman nu credea în cărțile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghelie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. << De aceea >>, adăuga el, privindu-mă pe sub sprâncene, <<într-o lume nu poate exista decât o singură carte, câte una pentru fiecare dintre lumile posibile>>.” 

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, vol 2, 186-187)