Am tot încercat să înșir câteva idei aici,
la granița dintre ceea ce simt și ceea ce gândesc. Rareori mă gândesc la
raportul dintre cât dai și cât primești, dintre a fi prezent și oamenii din
jurul tău, pentru că a ajuta a fost mereu parte din ceea ce sunt, din ceea ce
cred. Am adeseori tendința de a mă pune pe mine pe loc secund atunci când văd
suferință în jurul meu. Nu știu dacă e bine sau rău, e iarăși parte din ceea ce
sunt. Și adeseori nu știu să cer ajutorul, nici să vorbesc despre ceea ce simt.
Se întâmplă uneori însă să te gândești și
la acel ,,de ce”. Ca în anii de liceu sau de facultate, când erai mereu acolo
de a da o mână de ajutor, dar niciodată printre cei cool, care puteau fi
invitați la un film sau la o ieșire cu alți prieteni. Și bineînțeles că sunt
zile când acest ,,de ce” predomină.
Sunt oameni care își împart viața între
cea personală și cea profesională, oameni pentru care cea personală predomină,
alții pentru care cea profesională e mai importantă, mulți care poate fără să
recunoască le vor pe amândouă. Cât de mult îndrăgești ceea ce faci în acele 8h
la birou, la școală, pe drum, în diferite săli? Cât de importantă este să simți
că faci o diferență și cât de mult poți suporta o rutină precum aranjatul unor
foi în fiecare zi, introducerea acelorași date în fiecare săptămână, non-culoarea
care vine o dată cu acea stagnare?
Iar atunci când îți răspunzi la aceste
întrebări, și te uiți în jurul tău, te întrebi încotro și ce faci cu tot ceea
ce simți.