H.A.P.P.Y.

Death leaves a heartache no one can heal, love leaves a memory no one can steal.

From a Headstone in Ireland

Zile, ore, minute. Sunt zile care trec pe langa noi ca si cum n-ar fi existat, ca toate persoanele pe langa care trecem in fiecare zi, in magazine, pe strazi, fara sa le aruncam o privire. Sunt zile pline de greutati, negre, lungi. Ca cele mai intunecate amintiri, care ne lovesc doar gandindu-ne la ele. Sunt cateva zile pline de soare, de sacru, zile pe care le asteptam, care ne apartin, care ne incarca pentru toate zilele lipsite de sens, tacute, ucigatoare. Sunt zilele noastre, in care invatam sa zambim. Ca putinele persoane pe care le iubim.

Candva, demult, credeam in profan si sacru. Astazi m-am ascuns intr-o cochilie de melc si pe jumatate adormita de la oboseala, de la Cola, de la lupte care nu se mai sfarsesc, ma arunc in nisip, ascultand marea. M-am plimbat desculta pe aici, cautand o ora de ieri, o ora de maine, o litera scrijelita pe o amintire. Fara masti? Oboseala singuratate manie singuratate remuscare singuratate extenuare calm pentru ca sunt infranta. Ironic, rabdarea, speranta mea, au rezistat in fata tacerii, a cuvintelor pline de amintiri, in fata nepasarii, in fata propriilor sentimente, in fata necunoscutului, dar s-au prabusit la un detaliu insignifiant, la un lucru la care nu m-am gandit ... flux al amintirilor involuntare, prabusind un castel de nisip.

As vrea sa taca. Totul. Sa taca amintirile, furtunile de nisip, sa nu mai loveasca. As vrea atat de mult sa nu-i mai aud. Pentru ca azi e o zi ca oricare alta pentru ei. Iar eu nu mai pot ... Candva, imparteam lumea in sacru si profan. Oameni, locuri, zile. Candva credeam in magie. In magia ascunsa in fiecare zi, care erupe in zilele noastre speciale, care ne incarca cu energie, care ne sopteste ca nu suntem singuri. Yes, sure … Erau zile la care tineam, unde atarnam de pereti toate detaliile mele. Nu exista un “nu”, nu exista “hai sa sarim peste acest lucru insignifiant”. Erau zile in care aveam dreptul sa fiu egoista, in care speram tacut si mult prea adanc ca voi simti ca sunt iubita. Azi imi doresc un animalut micut, orice animalut, pentru a simti ceea ce nici un om nu a reusit sa-mi dea …

Urasc lucrurile virtuale. Le urasc atat de mult incat sunt zile cand vreau sa distrug Ithaca. Si locul acesta nu are nici un anisor, dar … Urasc sa ne ascundem in spatele ecranelor si sa spunem cat de mult insemnam pentru o alta persoana, sa spunem multumesc, sa ne cerem scuze, sa ranim, sa distrugem, sa ne aruncam in amintiri de care suntem constineti ca ne vor omori in cele din urma. Ce mai e viu oare in relatiile umane? Cum putem indrazni oare sa spunem “te iubesc” cand e atat de usor sa tastezi aceste cuvinte, cum putem oare indrazni sa spunem “la multi ani” pe un teren ca Facebook? Oricine m-ar cunoaste un picut, oricine ar fi atent la detalii, ar stii ca astazi nu vreau nimic virtual. Pentru ca astazi, doar astazi, as vrea sa fiu respectata pentru ceea ce sunt. Rea, rece, imbecila, mizantropica si tot ce mai vrei. Dar numai azi, as fi vrut o bucatica mica, mica din lucrurile care ma reprezinta. Si totusi, in calmul asta insuportabil, nu-mi mai pasa. De nimic.

Se spune “h.a.p.p.y new year!”, “h.a.p.p.y birthday” si atat de multi “h.a.p.p.y” pe care le uram … suntem cruzi. Atat de cruzi, incat … ne mai pasa? De orice altceva, in afara de fe-ri-ci-rea noastra? Ma uit la orele pe care le am in poala, la literele pe care le strang strans in pumni. A.H.P.H.Y. Nu stiu sa le asez, si-as vrea sa le arunc in mare. In marea mea, imensa, tacuta, calma. As vrea sa inchid ochii si totul sa dispara. As vrea sa fiu luata in brate si sa plang. Si inca le mai tin in mana - A.H.A.P.Y.P -, beata, urand tot ce e in jur, dar inca sperand ca poate intr-un viitor sau intr-o alta viata, am sa le gasesc si eu un inteles.

The Right to Happiness ...?!

„Basmele nu le dezvăluie copiilor că balaurii există. Copii ştiu deja că balaurii există. Basmele le dezvăluie copiilor că balaurii pot fi omorâţi.” – G.K.Chesterton

 

Basmele ne invata cand suntem mici ca Binele invinge mereu Raul. Atunci cand crestem descoperim ca scriitorii, zeii care au creat povestile noastre, sunt la randul lor oameni. Si viata nu inseamna perfectiune. Descoperim in spatele fiecarui astfel de zeu un om care a fost ingenunchiat de propria lume interioara, in viata caruia uneori Raul a triumfat asupra Binelui …

Cred ca sunt doua tipuri de lumi. Primul si cel mai mare univers e facut din oameni care sunt pozitionati la mijloc de viata. Aici, viata si fericirea inseamna: ne nastem, crestem, iubim si ne indragostim, ne facem o cariera, avem un copilas, murim. Exista bucurii si tristete, exista siguranta, dreptul la fericire, dreptul de a te simti pe tine si de a nu fugi de tine. Exista puterea de a te uita in oglinda si a zambi, de a te ierta, de a zambi in fata amintirilor. Si o astfel de viata e perfecta.

Exista un univers in care putem arunca artistii, criminalii, psihopatii, savantii, alcoolicii, sinucigasii, etc. Piri Thomas. House. Woolf. Joyce. Picasso. Hemingway. Si toti ceilalti a caror nume nu sunt cunoscute. Oamenii de aici sunt pozitionati la extreme. Aici viata inseamna: ne nastem, crestem, luptam, incercam sa iubim si sa ne indragostim, ne autodistrugem si-i distrugem pe ceilalti, visam la TOT ce lumea cealalta are, numai ca balamalele in noi sunt prea subrede pentru a mai putea schimba ceva. Fiecare zi e o noua incercare de a face un pas inainte, de a uita sau de ce nu, a accepta. La toti gasim un centru, o gaura neagra in care balaurii s-au nascut, in care tot ce tine de lumea cealalta s-a pierdut … si cu toate acestea, ei sunt cei care ne invata sa PRIVIM viata, sa o IUBIM, ei ne arata partea cealalta a vietii, si ne fac mai buni, mai sinceri, mai sensibili …

Primul univers reproseaza celuilalt ca nu traiesc. Al doilea ii indeamna pe toti sa traiasca. Primului univers ii este teama de a accepta ca o lume ca cea a lui Piri Thomas exista. Al doilea e dezgustat de realitatea pe care o poarta mereu in el insasi. Primul nu poate intelege deciziile, rationamentele, sentimentele celui de-al doilea. Al doilea ravneste la primul univers, la o sansa la fericire, si mereu se intreaba “Does nobody understand?” Primul e dezgustat de auto-distrugerea celui de-al doilea si vrea sa nu inteleaga. Al doilea, ar face orice pentru a nu se mai simti pe el insusi. Si de a uita durerea din interiorul lor.

It’s all about PAIN. Capital P. Si aici e marea diferenta dintre cele doua. Pentru al doilea, se merge numai pe extreme. De la non-feelings la sentimente care ofera totul. Pain. Pentru ca nu mai vor sa simta ura si dezgustul pe care-l au pentru propria fiinta. Pentru ca nu mai suporta gheata care s-a instalat in jurul lor, pentru ca sentimentul, singurul sentiment urias, care le-a ucis pe celelalte e atat de imens incat distruge totul, de la spirit, la trup. Vor sa uite. Asta e problema. Vor sa uite amintirile care li s-au intiparit in comportament, visele care ii trezesc in toiul noptii, propriile lor fapte. Si daca mai punem temperamentul artistic la scriitori/pictori/etc, care le ofera sensibilitatea aia uriasa la orice, drumul spre iad e deja hotorat. Asa ca Dumnezeu se arunca in uitare … un pahar, doua, o sticla. Dimineata, pentru totdeauna. Faulkner, N. Stanescu, etc, etc, etc. Pastilele care ii slabesc, ii adorm, care ii fac sa uite. Orice pentru a uita. Apa care-i atrage ca un magnet, pentru ca e atat de CALM acolo, pentru ca in acele valuri nu vei mai simti, nu va mai durea, nu vei mai gandi … pistoale care intr-o secunda sterg premii, ani de munca, romane, coduri de onoare. Hemingway.

Cati din primul univers pot privi cu sange rece realitatea de dincolo de ei? Cati dintre noi putem intelege ceva daca nu am simtit, daca nu am trecut la randul nostru prin asa ceva? Cati dintre noi ii pot ierta pe cei de sus? Cati dintre noi ii putem accepta in cercul nostru pe Ceilalti? Cati dintre noi avem empatia necesara si dorim sa intelegem? Do we really want to understand them?! Is it worth?

Singurul lucru pe care-l facem e sa ne facem ca uitam viata lor. Dupa ce au murit, desigur. Daca trecem pe langa un om beat pe strada, simtim dezgust, mila sau ura. Daca citim poeziile lui Stanescu, sau proza lui Faulkner, spunem: Genial. Daca auzim de un X/Y/Z ca s-a omorat, suntem din nou, dezgustati. Daca e un artist maret, suntem socati. Daca Madalina Manole s-a sinucis, majoritatea dintre noi spunem: “A fost o proasta”. Si Hemingway, si Woolf s-au sinucis. E aceasi categorie. Say it. Think it. “Hemingway a fost un prost. Woolf a fost o proasta.”????? No, I can’t. Because they were brilliant people.

Nu afirm ca toti oamenii "cu pasarele la cap" vor fi/sunt genii. Nu afirm ca toti cei care au probleme cu droguri/alcool/etc vor fi/sunt genii, ca omul care doarme pe strada ta, e un alt Faulkner. E mai mult decat distrugere pentru a fi acel Dumnezeu care ne invata ca Binele invinge mereu Raul. Desi stiu ca nu e asa. Desi toti dintre ei, dintre artistii de mai sus, au stiut mereu ca nu e asa. Sansa la fericire. Sansa de a trai. The first universe is in charge. The first universe is their God. Si daca al doilea univers e atat de las incat nu poate coopera cu viata, primul e las pentru ca nu poate, nu vrea sa inteleaga de ce au un astfel de comportament, de ce sunt ceea ce sunt.

Si ma intreb, oare chiar vrem sa-i intelegem, chiar vrem sa privim dincolo de masti, de oglinzi care distorsioneaza, chiar vrem sa-i ascultam, chiar putem sa-i iubim si sa le oferim un loc la fericire? Si daca da, oare de ce?