H.A.P.P.Y.

Death leaves a heartache no one can heal, love leaves a memory no one can steal.

From a Headstone in Ireland

Zile, ore, minute. Sunt zile care trec pe langa noi ca si cum n-ar fi existat, ca toate persoanele pe langa care trecem in fiecare zi, in magazine, pe strazi, fara sa le aruncam o privire. Sunt zile pline de greutati, negre, lungi. Ca cele mai intunecate amintiri, care ne lovesc doar gandindu-ne la ele. Sunt cateva zile pline de soare, de sacru, zile pe care le asteptam, care ne apartin, care ne incarca pentru toate zilele lipsite de sens, tacute, ucigatoare. Sunt zilele noastre, in care invatam sa zambim. Ca putinele persoane pe care le iubim.

Candva, demult, credeam in profan si sacru. Astazi m-am ascuns intr-o cochilie de melc si pe jumatate adormita de la oboseala, de la Cola, de la lupte care nu se mai sfarsesc, ma arunc in nisip, ascultand marea. M-am plimbat desculta pe aici, cautand o ora de ieri, o ora de maine, o litera scrijelita pe o amintire. Fara masti? Oboseala singuratate manie singuratate remuscare singuratate extenuare calm pentru ca sunt infranta. Ironic, rabdarea, speranta mea, au rezistat in fata tacerii, a cuvintelor pline de amintiri, in fata nepasarii, in fata propriilor sentimente, in fata necunoscutului, dar s-au prabusit la un detaliu insignifiant, la un lucru la care nu m-am gandit ... flux al amintirilor involuntare, prabusind un castel de nisip.

As vrea sa taca. Totul. Sa taca amintirile, furtunile de nisip, sa nu mai loveasca. As vrea atat de mult sa nu-i mai aud. Pentru ca azi e o zi ca oricare alta pentru ei. Iar eu nu mai pot ... Candva, imparteam lumea in sacru si profan. Oameni, locuri, zile. Candva credeam in magie. In magia ascunsa in fiecare zi, care erupe in zilele noastre speciale, care ne incarca cu energie, care ne sopteste ca nu suntem singuri. Yes, sure … Erau zile la care tineam, unde atarnam de pereti toate detaliile mele. Nu exista un “nu”, nu exista “hai sa sarim peste acest lucru insignifiant”. Erau zile in care aveam dreptul sa fiu egoista, in care speram tacut si mult prea adanc ca voi simti ca sunt iubita. Azi imi doresc un animalut micut, orice animalut, pentru a simti ceea ce nici un om nu a reusit sa-mi dea …

Urasc lucrurile virtuale. Le urasc atat de mult incat sunt zile cand vreau sa distrug Ithaca. Si locul acesta nu are nici un anisor, dar … Urasc sa ne ascundem in spatele ecranelor si sa spunem cat de mult insemnam pentru o alta persoana, sa spunem multumesc, sa ne cerem scuze, sa ranim, sa distrugem, sa ne aruncam in amintiri de care suntem constineti ca ne vor omori in cele din urma. Ce mai e viu oare in relatiile umane? Cum putem indrazni oare sa spunem “te iubesc” cand e atat de usor sa tastezi aceste cuvinte, cum putem oare indrazni sa spunem “la multi ani” pe un teren ca Facebook? Oricine m-ar cunoaste un picut, oricine ar fi atent la detalii, ar stii ca astazi nu vreau nimic virtual. Pentru ca astazi, doar astazi, as vrea sa fiu respectata pentru ceea ce sunt. Rea, rece, imbecila, mizantropica si tot ce mai vrei. Dar numai azi, as fi vrut o bucatica mica, mica din lucrurile care ma reprezinta. Si totusi, in calmul asta insuportabil, nu-mi mai pasa. De nimic.

Se spune “h.a.p.p.y new year!”, “h.a.p.p.y birthday” si atat de multi “h.a.p.p.y” pe care le uram … suntem cruzi. Atat de cruzi, incat … ne mai pasa? De orice altceva, in afara de fe-ri-ci-rea noastra? Ma uit la orele pe care le am in poala, la literele pe care le strang strans in pumni. A.H.P.H.Y. Nu stiu sa le asez, si-as vrea sa le arunc in mare. In marea mea, imensa, tacuta, calma. As vrea sa inchid ochii si totul sa dispara. As vrea sa fiu luata in brate si sa plang. Si inca le mai tin in mana - A.H.A.P.Y.P -, beata, urand tot ce e in jur, dar inca sperand ca poate intr-un viitor sau intr-o alta viata, am sa le gasesc si eu un inteles.