Ma gandesc la ziua de azi, la mine, la Dumnezeu, la idei de care-mi este teama, ma gandesc la mare, la examene, la toti oamenii pe care i-am alungat de langa mine lunile astea, la catelul de jos, la Eu. Pe tarmul marii mele, simtindu-ti respiratia in ceafa, privesc.
A fost o zi ciudata, o zi in care dupa muult mult timp, am zambit. Am zambit dimineata, trezita dupa o noapte cumplita, de un SMS din trecut, amintindu-mi ce e azi. Si e placut sa vezi ca oamenii de demult inca nu te-au uitat, ca tu insati ai uitat complet si nu-ti pasa de Azi, dar ei inca suna, zambind.
Adevarul gol-golut e ca mereu m-au enervat aniversarile onomastice, in care un eu poarta un nume cu un alt eu, cu un altul, si cu un altul, si intr-o zi din an, numele noastre il sarbatorsc pe sfantul cutare. Ion, Ionel, Ionut, (I)oana. De ce? Ma identific in toate numele pe care le am, nu le-as schimba, nu sunt de acord cu schimbarea numelui la casatorie, fiindca e si acesta o particica (mai buna sau mai rea) din mine, care m-a format. Dar nu ma pot identifica cu numele unui sfant. Ce sarbatoresc, ce simt? Nimic sacru, nimic special. Doar vesnicele telefoane, cu urarile deja de mult uzate, cu sanatatea, banii si fericirea care de mult ma dau afara din casa. Cadourile pe care le primesti, zambind, dar nesimtind nimic, pe care memoria sentimentelor nu le simte. Stii ce-mi voi aminti? O urare de demult si-un soare micut pe-un colt de pagina, un soare de care mi-e atat de dor incat mi-e teama (prea teama) sa-l simt …
Ma mai gandesc la Boboteaza, la toate datinile, la sarbatorile care slava Domnului ca au trecut! Sunt atatea traditii pe care eu una nu le pot intelege. Ar fi apa sfintita, in care nu mai avem voie sa ne spalam pentru un anumit nr de zile, la aghiazma pe care trebuie sa o bem in fiecare dimineata, pe stomacul gol, la preotii pe care-i primim in casa, pentru a pupa sfanta cruce. Si in timp ce o pupam, ma gandesc la cati oameni au trecut inaintea mea, cate salive s-au asezat pe ea, si mai presus de toate astea, cati oare am simtit o epifanie, un fior, ceva, orice, atunci cand am primit preotul in casa? Nu mai spun de banii pe care bunul Dumnezeu ar avea nevoie, pe care ii lasam de fiecare data cand sfanta persoana intra in casa sau atunci cand ingenunchiem pentru a ne spune pacatele … DE CE?
Mereu am fost o rebela, dear God. Mereu am intrebat de ce. Mereu Te-am cautat. Nu ma inchin in fata icoanelor, a moastelor, a preotilor. Mi-e groaza de spovedanie si adevarul e ca pentru a oferi cuiva o adevarata spovedanie, fie el preot sau psiholog, in primul si-n primul rand trebuie sa-l simt ca prieten. Si aici, spovedania le-o rezerv prietenilor … Dar de mica am fost invatata sa-mi spun o rugaciune in fiecare noapte. Am renuntat la asta intr-o zi din Martie. Durerea ne apropie de Dumnezeu? Pe mine m-a indepartat. Pentru ca cu fiecare zi in care mai muream putin, si El murea in mine. M-am razvratit si am tipat candva, demult. Si daca as fi putut, i-as fi tras si o palma. Sa iubesc? Mi-e imposibil sa ma iubesc pe mine, deci … Dar mereu, ma intorc la El, jucandu-ma cu “cred” si “nu cred”, penduland intre ateism, agnosticism, gnosticism si misticism. Mereu, pasionata de Istoria religilor, mereu in cautarea acelui ceva, pe care-L simt in mine.
“Dumnezeu este Iubire.” Cuvinte din Biblie care-mi rasuna mereu in minte, cand cineva ma intreaba in ce cred. In iubire. Si in tot ceea ce aceasta implica. Binele pe care-l simt, pe care-l vreau sa-l vad in fiecare om, pentru care ofer toata generozitatea si energia mea. Dreptul la fericire pentru toti oamenii (desi astazi, inca o data, cineva ne-a atras atentia cat de diferiti sunt unii oameni – artisti/scriitori – de ceilalti), dreptul de a fi iubit, iertat, dreptul la urma urmei, de a trai. In lumea de aici, si-n cea de dincolo.
No comments:
Post a Comment