(Almost) 34

Aproape mereu când aud cuvântul ,,a îmbătrâni” îmi vine în minte The Strange Curious Case of Benjamin Button. Pe de o parte, poate am fost printre cei norocoși care au simțit prea devreme ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt, și acum sunt însetați de a recâștiga tot timpul pierdut, pe de altă parte, nu poți să simți presiunea societății, a celor care se văd bătrâni încă de la 30 de ani, ca-ntr-un roman de Balzac. Așa că da, îmi este teamă de acest cuvânt pe care mereu îl asociez cu game over – final de drum, final de schimbare, final de a mai crede.

Mereu finalurile de an vin cu linii trase, analize intrinseci și întrebări fără de răspuns. O bătălie aprigă între rezoluții și fantomele trecutului, între a ceda și a lupta, între acel ceea ce a fost și ceea ce va să vie. Și cu întrebarea nouă, dacă mai poți spera la vreo schimbare, sau ai ajuns deja la vârsta când toate zarurile au fost aruncate, deși simți acea revoltă că pentru acel început de drum atipic meriți toate noile începuturile, indiferent de vârsta pe care o ai.

Nu știu cât am reușit să scriu anul acesta, nu știu dacă cineva mă mai citește, nu știu dacă singurătatea pe care o simți tot mai puternic și-și are mereu apogeoul în acea ultimă zi din an nu acaparează doar ceea ce numim realitatea noastră de zi cu zi sau și spațiul acesta, acel dor constant de scris, acel joc de cuvinte, de emoții, de gânduri în care te transpui.

Cred că este o dovadă de iubire și de încredere în a arăta cuiva acea vulnerabilitate pe care cu toții o avem. Am fugit de aceasta în acest an, spunându-mi fie că oamenii mei sunt prea preocupați cu altele pentru asta, fie nemaifiind timp și pentru asta, fie fiind eu cea care ascultă vulnerabilitatea celuilalt. Am fugit de pagini albe. Și în religia în care am crescut, am învățat atât de bine să o ascund încât am ascuns-o în labirinturile mele. Aș vrea să cred într-un Univers care va crea cândva un echilibru, dar aici agnosticismul meu, oricât aș încerca, devine pur ateism.   

Nu știu cât mai pot fugi. De mine, de alții, de societate. Nu știu dacă e o nouă zbatere de a ieși la liman sau o ultimă zbatere de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat.  

The Unforgiven

"What I've felt, what I've known

Turn the pages, turn the stone

Behind the door, should I open it for you?"

Life has an inexplicable way to mould us, or we – some of us – have a stubbornness not to change our core identity, no matter the traumas, the repetition of stories, of knowing how things finally end.

It is in my nature to help others, jump, protect, and make a difference. It is not this part that makes me feel so exhausted, so dejected. It is the incomprehensible part when I harm myself, without knowing, through my own help that I offer to others. When at the end of a long, hectic day, I am the one attacked, removed, watching from a distance the blissful normality of the lives of others. When at the end of the road there is no connection, no beating hearts, not even a simple “thank you”. 

Wandering through Norwegian Woods

Sunt cărți care fie îți plac, fie îți displac, fără cale de mijloc. Pentru mine romanul lui Murakami se află undeva între cele două poluri, cu multe fire narative și abordări care intrigă, dar care în același timp cu elemente care irită.

Luată pe plajă, Pădurea norvegiană s-a dovedit până la un anumit punct o carte de vacanță, ascultând în fundal fie sunetele mării, fie melodiile din interiorul romanului (și am găsit astfel și acest playlist pe youtube). Acest bildungsroman este despre prietenie, traume care nu pot fi vindecate, sex, întrepătrunderea culturilor lumii și o generație Beat în universul japonez, libertatea și cunoașterea de sine, un roman care îți amintește – poate prea mult – de lumea din Marele Gatsby sau capitolul dedicat sanatoriului și lumea de neegalat a lui Mann din Muntele vrăjit, una dintre cărțile dragi mie.

S-a tot vorbit despre Beatles și melodia lor, despre felul în care memoria lui Watanabe pornește de la aceste versuri arhicunoscute... mie una mi-a plăcut această imagine ca metaforă a labirintului minții umane, a felului în care fiecare dintre noi se poate rătăci în propria minte, și drumurile pe care le poți lua în această pădure. Aș vrea astfel să spun că nu mi-a plăcut de Naoko, aș fi vrut să mă înșel în ceea ce privește sfârșitul ei care a fost mult prea predictibil, aș fi vrut să citesc despre un personaj mai puternic ... Murakami însă tratează și aruncă în momentele banale, joviale, sau pline de erotism frânturi din ceea ce marchează un om pentru tot restul vieții: moartea violentă sau violența din spatele cuvintelor spuse la durere (Midori), sinuciderea (Naoko/sora acesteia/Kizuki), propria vulnerabilitate, propriul hubris, propria limită (Reiku). Și ceea ce Murakami ne face să înțelegem este că fiecare dintre noi își are propria pădure norvegiană, că sunt lucruri imposibil de uitat, iar asta ne face umani, că efortul de a trăi cu ele se poate dovedi supraomenesc pentru unii dintre noi. Deși înțeleg asta, aș fi vrut să văd și o luptă, o evoluție, atât la Naoko, cât și la Kizuki. Personajele lui Murakami (în special cele feminine) nu evoluează, fiind tipuri de răspunsuri la diferite traume, iar singurul care pare a avea parte de un fel de evoluție și de a se maturiza este personajul principal, Watanabe.  

Ce mi-a displăcut și de ce mi-am dorit să-i pot da undeva între 3 și 4 steluțe pe Goodreads? Nu știu dacă e vina traducerii sau diferența dintre culturi, dar au fost dialoguri care mi s-au părut puerile, pe alocuri o carte scrisă pentru adolescenți, iar firul narativ simplist a ajutat la a deveni un bestseller, o carte citită de toți, în întreaga lume. Mi-ar fi plăcut să citesc această carte acum câțiva ani. Și aș mai adăuga intertextualitatea, care poate fi și un plus, dar care uneori a părut o imitare a unor scriitori americani/europeni mult prea evidentă. Aș fi vrut să văd mai mult o lume japoneză decât o lume a globalismului, atât în ceea ce privește viața personajelor, cât și în lumea literară. Și bineînțeles, îmi era dor de suprarealismul lui Murakami, mai prezent în alte romane decât aici. 

O singuratate prea zgomotoasa

 A fost mult zgomot in ultimul timp in jurul meu, zgomot asurzitor, care m-a facut sa nu ma mai aud si care cumva a reusit sa-mi ia si cuvintele, simtindu-le strivite sub o presa hidraulica ... mi-a fost greu sa ma explic, sa gasesc cuvintele potrivite pentru a reda starea pe care o aveam, cuvintele potrivite pentru a cere ajutor.

Am vrut sa las in urma tot acest zumzet de neinteles, din jur si din mine, si am urcat in avion cu cartea lui Bohumil Hrabal. Iubesc sa calatoresc cu avionul, sa privesc orasele si lumea de la fereastra si sa am o carte in fata, mai ales ca cea a lui Hrabal.

Sunt multe de zis despre O singuratate prea zgomotoasa, despre alegorii si lirismul frazelor care te fac sa razi sau sa te intristezi, dar pe mine una m-a facut sa-mi amintesc in timpul zborului ca cerurile nu sunt umane, dar noi (sau unii dintre noi) putem fi prin compasiune si dragoste. Suntem intr-adevar singuri, intr-o mare de oameni, privind din singuratatea noastra milioanele de lumini si luminite a unei lumi necunoscute noua, ascultand limbile din jur din care mai prinzi cate un cuvant, auzind de la distanta cantecele celor care-si iau cu ei muzica oriunde. Si putem fi atat de diferiti, in gandire si-n cultura, desi in singuratatea noastra, si-n ceea ce pierdem, suntem aceeasi. 

,,Creierul (sau sufletul) nu este nimic altceva decat ganduri strivite de o presa hidraulica" (160). Cam asa au fost ultimele saptamani/luni/... . Uitam uneori in acest zumzet si-n propriile batalii de-a ne infrunta singuratatea sa mai privim in jur. Iar atunci cand iti faci timp si pentru tine, si indraznesti sa ridici ochii, asa cum cineva drag a completat, "(a few) people matter - it's a promise." Si asta e toata umanitatea de care avem nevoie. 

Salt Lake, Larnaca, Cyprus

Așteptări și ateismul de zi cu zi

Am fost învățați să nu mai credem în nimeni și-n nimic. Fie prin sfaturile celor din jur, fie prin experiențele pe care le-am avut, fie de oamenii care ne-au înconjurat. Se întâmplă însă uneori să lăsăm garda jos și să ne simțim în siguranță, să începem fără să vrem să avem așteptări ... iar în momentul acela, când te aștepți cel mai puțin, să ți-o iei. Să-ți amintești de lecțiile pe care nu ai vrut să le auzi, să conștientizezi, prin ceea ce simți, că da, ai nutrit așteptări.

Și o iei de la capăt. Cu neîncrederea în tine, cu abilitățile pe care le ai, cu ateismul/frica ta de-a te încrede în oameni, și-n tine. Și să treci în cealaltă parte, să înțelegi de ce oamenii fug prin tot felul de șiretlicuri de viața de zi cu zi. Pentru că da, într-o formă sau alta, cu toții avem nevoie de o validare.

Life and freedom

"But I hear the music

I feel the beat

And for a moment

When I'm dancing, I am free"

L.I.F.E. With its sound and fury, its multitude of greyness and colours, its lack of meaning and search for one, with its highs and lows. Somehow, it’s funny how when you are already down, all the bad things start to gather and to push you directly at the bottom of the ocean. But we keep moving and swimming, fighting our demons, our memories, our bad decisions, or our fears.

I dream of all the mountains that perhaps I will never climb, and all the places that probably I won’t see, I miss all the right, different people that maybe I will never meet, and I feel all the words that I won’t put on a piece of paper. I used to think that I know what I want from life, but now I changed this meaning with my search for peace, stability, and beating hearts, not in the world of ignorance, but in my kind of world. And for freedom, in all the things, with all my demons and insanity, inside my memories, always seeking in everything and everyone the music, the beat, the burn, because I am and for me 

 “[...]the only people [...] are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn like fabulous yellow roman candles exploding like spiders across the stars and in the middle you see the blue centerlight pop and everybody goes “Awww!” (Jack Kerouac, The Road).

 

Odă mamei

Orbitor este despre tot și nimic, o enciclopedie a vieții, a jocurilor literare, a Bucureștiului, a ceea ce Cărtărescu înseamnă. Cu toate acestea, sunt niște imagini repetitive, puternice, prezente în toate cele 3 volume. Unul dintre ele, poate cel mai proeminent, este cel al maternității, al mamei, imagine pe cât de amară, pe atât de elogiată în aceste pagini. Unele dintre noi născute pentru asta, altele făcând greșeala vieții lor decizându-se să fie-n ,,rând cu lumea”, toate lăsându-ne amprenta – pozitivă sau negativă – asupra viitoarelor generații. Și nu putem clădi imperii, nu putem avea un Cărtărescu, nu putem salva lumea și fi eroi, sau pur și simplu nu putem fi noi, trăind clipa, fără cele care au renunțat de-a fi toate acestea:

,,Căratul de dimineață, socotelile de seară, pe margini de ziar, cu scrisul ei copilăresc, rămas la fel cum îl deprinsese de la învățătorul din sat, scris înflorat pe care-l întâlneai pe spatele pozelor (cu creion chimic) și prin actele din poșeta stacojie – și-ntre timp spălat, frecat, făcut paturile și adunat după toți, pornirea tatălui la serviciu, a mea la școală, oalele cu măncare (<<nu mai știu ce să vă mai fac, îmi vine să-mi iau câmpii>>) și nerecunoștința și nepăsarea tuturor, de parcă femeia asta care ne făcuse oameni, omul acesta bun și cinstit (<<Mircișor, niciodată-n viața ta să nu iei un capăt de ață care nu-i al tău>>) și care se lăsase pe ultimul loc, pe nici un loc de fapt, în ierarhia nevoilor familiei, fără haine de ieșit în lume, fără pantofi, nerujată și nearanjată, renunțând până și la colonia ei de un leu din mașinuțe de sticlă, mergând să-și facă permanent o dată pe an, la cine știe ce ocazii, ar fi fost doar o servitoare plătită să ne-aducă fiecăruia toate la nas, să ne spele și să ne calce, ca noi să putem arăta onorabil în drumurile noastre prin lumea vastă, cețoasă și-nspăimântătoare care se-ntindea dincolo de satul ei din mijlocul Bucureștiului, cuprins între cinematografele Volga, Floreasca și Melodia, dincolo de care nu se aventura niciodată. Găseam mereu prin sertarele de la bufet fâșiile astea rupte din marginea ziarelor, pe care erau înșirate unele sub altele <<oo>>, <<roșii>>, și <<bomboane>> și prețurile lor, scrise-nflorat cu pixul, fără să știu pe-atunci că ele erau poemele mamei mele, mai inspirate, mai sfâșietoare și spunând o poveste mai pasionată de dragoste decât scrisorile Portughezei și decât paginile exaltate ale Sfintei Tereza. În casa noastră, mama călăuzea doi orbi, doi oameni cu inima de piatră, înstrăinați de ea și fiecare de celălalt, pe care-i slujea cu o devoțiune ce-și ajungea sieși și nu aștepta răspuns sau răsplată.”

(Orbitor – Aripa dreapta, 344-345)

June's mood

 "It is June. I am tired of being brave." 

(Anne Sexton, The Truth the Dead Know)

180.

,,Copiii nu știau însă ce dramă avea să se-ntâmple cu trupurile lor, cum vor fi-mpodobite curând cu bătrânețe și degenerare. Cum vor purta pe degete, inele karmice, boli și dureri insuportabile, cum infarctul le va-nconjura umerii ca o mantie sângerie. Nu vedeau prin grosimea timpului coroana grea a cancerului ce-avea să le-apese tâmplele, colanul accidentelor de automobil, ordinul beției și-al disperării agățate de pieptul lor scheletic. Încă nu se treziseră vreodată din somn, acoperiți de sudoare, gemând și răcnind de groază la gândul că-ntr-o zi aveau să moară, și-apoi nu vor mai fi niciodată, că vor dispărea pentru cât ține veșnicia. Că nu vor mai gândi și simți, că viața lor a fost o scânteie într-o noapte fără sfârșit care mai bine nu s-ar fi aprins, mai bine nu s-ar fi aprins... Aveau decenii îndelungate-nainte, iar timpul stătea deocamdată pe loc, într-o eternă dimineață în care, vii și fragezi, cu brațe străveziu-roșiatice, se alergau la <<gardiana zece-zece>>, se ascundeau la <<fațea>>, se cotonogeau la fotbal, se deșelau la <<capra>> și <<lapte gros>>, spuneau bancuri, scuipau, râdeau și se-njurau, și se-ncăierau fără să le pese că trăiesc pe-un fir de praf dintr-un coloid fără margini, ce avea să se stingă cu-ncetul într-o mare de clipe, de ani, de milenii, de ere, de eoni, de yugas și kalpas...”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor - Aripa dreaptă, 201-202)

Rădăcini – “Home, Fatherland, Church”

Cu toții pornim de undeva, cu toții avem undeva, rădăcini. Numai că, vezi tu, unii dintre noi le taie, le ignoră, se încolătăcesc în ele și sunt sugrumați de ele. Încearcă din răsputeri să se desprindă de-o lume în care nu cred, să înainteze fără ele și să-și formeze altele ... așa că m-am și le-am căutat în cărți, în călătorii, în oameni. Numai că oricât a-i încerca, ele sunt acolo, pe-un chip familiar, la reuniuni de familie care te doboară și care te fac să te simți un om fără rădăcini, navigând într-o barcă goală, fără țintă, fără o destinație, departe de cuvinte goale, care nu-ți spun nimic.

Nora si vulnerabilitatea de zi cu zi

 Cand ma gandesc la Nora Iuga ma gandesc automat la vulnerabilitate; mi-e teama sa imi arat propria vulnerabilitate, desi imi place sa o zaresc si sa o protejez in ceilalti, sa fiu acel catcher in the rye. Pentru ca dupa mine a avea curajul sa o arati denota incredere in celalalt si paradoxal tarie - in fata posibilitatii de a nu fi vazut/auzit/prins de celalalt. Si mai e un cuvant pe care il asociez cu vulnerabilitate si cu Nora: poezie - exista lirism, si tot ceea ce e definit prin poezie in capacitatea de a renunta la masti, si la constructii sociale, a fi cu celalalt sau pe o coala de hartie in interiorul zidurilor ridicate peste alte ziduri. Asta inseamna randurile Norei Iuga pentru mine. 

Labirinturi

Mă regăsesc în/prin rândurile lui Cărtărescu, nu neapărat printr-un personaj, ci prin labirintul prozei sale. Labirint întortocheat, familiar, în care te simți acasă, labirint haotic, care în anumite pagini și încăperi alină, calmează și te face să uiți de lumea exterioară, și-n același timp alte rânduri te fac să-ți întorci privirea spre tine însăți și să-ți privești în ochi starea de angoasă, să descui cotloane zăvorâte și să-ți resimți tot ce e dedesubtul amorțirii tale ... încotro?

,,Este vinul chinului sufletesc, al lacrimilor de sânge, al dragostei ne-mpărtășite, al urii neputincioase, al umilinței, al remușcării, al adunării păcatelor și ticăloșiilor în sufletul omului matur. Era vinul căutării disperate-a lui Dumnezeu, vinul amar al nemaigăsirii lui, teroarea fără margini a copilului rătăcit în mulțime, cu mânuța scăpată din mâna mamei sale, pe care n-o va mai revedea niciodată. Vinul speciilor ce se sting, al civilizațiilor ce dispar, vinul sfârșitului de neocolit al umanității, al ștergerii de sub stele a fiilor și fiicelor noastre, vinul trilioanelor de ani ce ne vor acoperi ca un pământ tăcut. Vinul promisiunii că vom fi Dumnezei și-al neputinței de-a fi, vinul promisiunii nemuririi și-al dispariției noastre eterne. Poate acesta-i destinul și sensul lucidității noastre de-o clipă: un strop infim de suferință stors din trupul nostru când s-a copt îndeajuns. Poate de-aceea suntem cu toții striviți atât de brutal. E nevoie de miliarde ca să umple-un pahar, paharul plin pân-la buză și revărsându-se al nenorocirii și sfințeniei ființei noastre.”

(Orbitor – Corpul, pp.501-502)

Wild Geese

"You do not have to be good.

You do not have to walk on your knees

for a hundred miles through the desert repenting.

You only have to let the soft animal of your body

love what it loves.

Tell me about despair, yours, and I will tell you mine.

Meanwhile the world goes on.

Meanwhile the sun and the clear pebbles of the rain

are moving across the landscapes,

over the prairies and the deep trees,

the mountains and the rivers.

Meanwhile the wild geese, high in the clean blue air,

are heading home again.

Whoever you are, no matter how lonely,

the world offers itself to your imagination,

calls to you like the wild geese, harsh and exciting -

over and over announcing your place

in the family of things."

                              (Mary Olver - http://www.phys.unm.edu/~tw/fas/yits/archive/oliver_wildgeese.html)

Corpul – ,,literatura, laptele și terciul lor de toate zilele”

„O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decât ca săgeată-ndreptată spre mântuire. Iar mântuirea nu era pentru toți, nici pentru mulți. O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile și probe din ce în ce mai dificile, așa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală inițială să se piardă pe drum, să se-njumătățească, dacă se putea, după primele zece pagini și să rămână redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strâmte, trapele și capcanele s-ar înmulți, fiare monstruoase ar prinde grai și ar spune lucruri pe care puțini ar putea să le primească, și-n nici un caz cei deprinși cu lapte și terci. Iar spre sfârșit probele-ar deveni inumane, pretențiile absurde, despuierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăși imaginea cosmosului pe care toți o avem ștampilată pe piept, pe spate și umeri la naștere. Cartea s-ar pune-n mișcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care și-ar azvârli cititorii, câte unul, în noapte, acolo unde e plânsul și scrâșnirea dinților. Arși și mutilați de lumină, ar cădea ușori ca fulgii între paginile unor cărți rezonabile, unde ar și rămâne, consumându-și cuminți literatura, laptele și terciul lor de toate zilele. Până când unul singur ar căpăta premiul, coroana și mântuirea, cel care avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care știa răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mântuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scriitorul și cititorul sunt una, lumea și sufletul sunt una, ovulul și spermia sunt una. Iar mântuirea înseamnă să-nțelegi, distrugându-te, acest lucru. De-acea Herman nu credea în cărțile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghelie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. << De aceea >>, adăuga el, privindu-mă pe sub sprâncene, <<într-o lume nu poate exista decât o singură carte, câte una pentru fiecare dintre lumile posibile>>.” 

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, vol 2, 186-187)

Carnival of Rust

"History is the nightmare from which I am trying to awake." 

 Every now and then, I come back to this song and video. Probably all of us have another/several interpretation(s) to it. For me, right now, it's a metaphor for our social history and possible outcomes, in front of which we can't escape, and our personal, inner lives and desires. 

Waiting Game

Sunt zile când te simți ca o explozie de energie, când te simți în stare să urci orice munte, să faci 100 de lucruri deodată, să schimbi lumea și-n același timp să-ți faci atâtea planuri... și sunt zile când îngenunchezi în fața neputinței propriului trup, când abia te poți ridica din pat, lua o carte de pe noptieră și te îngropi în ea, visând poate la alte vieți, la ce s-ar fi întâmplat dacă făceai alte alegeri, alegeai alt drum. Sau doar deschizi calculatorul și refuzi să te mai gândești la ceva.

21 a rămas vârsta în care m-am simțit cea mai bătrână, cea mai neputincioasă, atacată din interior, fără apărare. Lecție care împreună cu înaintarea în timp, m-a făcut să mă gândesc și să înțeleg altfel The Curious Case of Benjamin Button. 30 (+) a fost plin de energie, atât de diferit de acel 21 (+) și depresia de atunci. Și pentru asta, și toate lucrurile pe care mai am și vreau să le descopăr, da, vârsta momentan a rămas doar un număr.

Sunt însă câteva zile bune de când orice pare să obosească, luni cu suișuri și coborâșuri, în care ți-ai consumat energia cu susțineri de doctorat, coordonări de proiecte, boli și decese, în care te simți iar ca la 21. Și treci de la starea fără vlagă la starea când te enervezi pe tine însăți, de la starea când cedezi moleșelii la starea când nu te mai suporți pe tine însăți, de la un somn adânc, din care abia te trezești, la insomnii. Iar tot ceea ce poți să faci este doar să aștepți ca și acest val să treacă.

Motherhood (II)

There are some activities that I treasure in this world. One of them, discovered a few years back, was travelling on my own. Not that I don’t enjoy travelling with (a few) others, but going on your own has that level of independence that I cherish, doing everything that you want, being with yourself, or not feeling the third wheel of the carriage, as it happens sometimes while you are travelling with couples. It's probably the only thing that I miss from my old job, and one of the activities that I feel the pandemic has stolen from me. 

I watched The Lost Daughter last week, and it was that kind of film that is felt, remaining in your mind for a longer period of time. It reminded me of how I miss this, and also it made me think of motherhood. It reminded me Marianne Wiggins’ lines and feelings, of my own undisclosed desires, of how I used to (or am using to) organise/think of my life, thinking all the time of that unborn child. Motherhood can be in our blood, part of ourselves from the beginning, as an invisible limb/heartbeat/breathing that we know it is there.

But motherhood can also mean depression. And unthinkable loneliness. Exhaustion. A burden and not a blessing. And again depression that should must be acknowledged, both for your own and your child’s wellbeing. I have always believed that not all of us are meant to be parents, and parenthood should be felt first as part of yourself, and not an unwritten, unbroken law of society/of family.

Up to one point, we are all the same: we all need to feel safe, nobody wants to live in loneliness, everybody needs to cover Marlowe’s basic needs. After those basic needs, we start to become different: some of us don’t want a career and want to bring up children, some of us want a career and don’t want children, some of us want them both. We are doctors, teachers, professors, freelancers, dancers, lovers, mothers, fathers, brothers, sisters, unemployed, or working 12 hours/day. Some of us cherish our free time, others are workaholics, all of us hate inner pain and try to find ways to make it numb. Being a parent, especially a mother, because it will always be the mother who has at least at first the strongest bond with the child, should be one of the most personal decisions, and not a social/inherited one. The Lost Daughter is about acceptance of grief as part of ourselves, but also of accepting who and what we are, and what we want from life. Before embracing this grief for life, perhaps each one of us should look into the mirror and accept their inner voices, acknowledge them, and answer on their own if to be or not to be a mother.

Orbitor/Akasia

 

,,Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucățică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Un animal mic și compact, o singură particulă, de-un miliard de ori mai mică decât quarcurile, de-un miliard de miliarde de ori mai fierbinte decât centrul soarelui, cuprindea, unificându-l în sufletul unei singure forțe, întreg desenul pe care mintea noastră-l percepe în clipa cât i se dă timp să-l perceapă, cu bule de spațiu și stringuri și spârcâiala cețoasă a galaxiilor și harta politică a planetei și mirosul neplăcut al gurii celui cu care vorbești în tramvai și vedenia lui Iezechiel pe malul Chebarului și fiecare moleculă de melanină dintr-unul dintre pistruii de sub sprânceana stângă a femeii pe care ai dezbrăcat-o și ai posedat-o cu o noapte în urmă și cleiul din urechea unuia dintre cei zece mii de nemuritori ai lui Artaxerxes și grupul de neuroni catecolaminergici din bulbul rahidian al unui viezure adormit în pădurile Caucazului. Cuprindea mai ales ceea ce mintea noastră n-a cunoscut și nu va-nțelege niciodată, căci, într-un fel, acel punct era chiar mintea noastră, era gândire care se gândea pe ea însăși așa cum sabia ar fi atât de ascuțită, încât s-ar tăia pe ea însăși.”

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, 65)