Waiting Game

Sunt zile când te simți ca o explozie de energie, când te simți în stare să urci orice munte, să faci 100 de lucruri deodată, să schimbi lumea și-n același timp să-ți faci atâtea planuri... și sunt zile când îngenunchezi în fața neputinței propriului trup, când abia te poți ridica din pat, lua o carte de pe noptieră și te îngropi în ea, visând poate la alte vieți, la ce s-ar fi întâmplat dacă făceai alte alegeri, alegeai alt drum. Sau doar deschizi calculatorul și refuzi să te mai gândești la ceva.

21 a rămas vârsta în care m-am simțit cea mai bătrână, cea mai neputincioasă, atacată din interior, fără apărare. Lecție care împreună cu înaintarea în timp, m-a făcut să mă gândesc și să înțeleg altfel The Curious Case of Benjamin Button. 30 (+) a fost plin de energie, atât de diferit de acel 21 (+) și depresia de atunci. Și pentru asta, și toate lucrurile pe care mai am și vreau să le descopăr, da, vârsta momentan a rămas doar un număr.

Sunt însă câteva zile bune de când orice pare să obosească, luni cu suișuri și coborâșuri, în care ți-ai consumat energia cu susțineri de doctorat, coordonări de proiecte, boli și decese, în care te simți iar ca la 21. Și treci de la starea fără vlagă la starea când te enervezi pe tine însăți, de la starea când cedezi moleșelii la starea când nu te mai suporți pe tine însăți, de la un somn adânc, din care abia te trezești, la insomnii. Iar tot ceea ce poți să faci este doar să aștepți ca și acest val să treacă.