Aproape mereu când
aud cuvântul ,,a îmbătrâni” îmi vine în minte The Strange Curious Case of
Benjamin Button. Pe de o parte, poate am fost printre cei norocoși care
au simțit prea devreme ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt, și acum sunt
însetați de a recâștiga tot timpul pierdut, pe de altă parte, nu poți să simți
presiunea societății, a celor care se văd bătrâni încă de la 30 de ani, ca-ntr-un
roman de Balzac. Așa că da, îmi este teamă de acest cuvânt pe care mereu îl
asociez cu game over – final de drum, final de schimbare, final de a mai crede.
Mereu finalurile
de an vin cu linii trase, analize intrinseci și întrebări fără de răspuns. O
bătălie aprigă între rezoluții și fantomele trecutului, între a ceda și a
lupta, între acel ceea ce a fost și ceea ce va să vie. Și cu
întrebarea nouă, dacă mai poți spera la vreo schimbare, sau ai ajuns deja la
vârsta când toate zarurile au fost aruncate, deși simți acea revoltă că pentru
acel început de drum atipic meriți toate noile începuturile, indiferent de
vârsta pe care o ai.
Nu știu cât am
reușit să scriu anul acesta, nu știu dacă cineva mă mai citește, nu știu dacă
singurătatea pe care o simți tot mai puternic și-și are mereu apogeoul în acea
ultimă zi din an nu acaparează doar ceea ce numim realitatea noastră de zi cu
zi sau și spațiul acesta, acel dor constant de scris, acel joc de
cuvinte, de emoții, de gânduri în care te transpui.
Cred că este o dovadă de iubire și de încredere în
a arăta cuiva acea vulnerabilitate pe care cu toții o avem. Am fugit de aceasta
în acest an, spunându-mi fie că oamenii mei sunt prea preocupați cu altele
pentru asta, fie nemaifiind timp și pentru asta, fie fiind eu cea care ascultă vulnerabilitatea
celuilalt. Am fugit de pagini albe. Și în religia în care am crescut, am
învățat atât de bine să o ascund încât am ascuns-o în labirinturile mele. Aș
vrea să cred într-un Univers care va crea cândva un echilibru, dar aici
agnosticismul meu, oricât aș încerca, devine pur ateism.
Nu știu cât mai pot fugi. De mine, de alții, de
societate. Nu știu dacă e o nouă zbatere de a ieși la liman sau o ultimă
zbatere de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat.