Subscribe

* indicates required

December 31, 2019

2020 Resolutions

I don’t usually write lists, but now, since I feel that I am at the end of a road, and hopefully a new beginning, and there are so many things that I want to do, I am going to write what I expect from 2020.

- Not losing my mind in 2020 for the things I wanted to finish in 2019 (and I started in 2014) 😊

- More peace. Less fighting. Negotiation, and equality. Trust.

- Strength to finish what I proposed: the C-word, the P-word, and again the C-word. Freedom. And celebrating the end of the P-word.

- Cycling more, hopefully travelling

- Having a damn hot bath in this life, full of bubbles

- I know I won’t have the money and the energy for the personal things that I wish, but I hope I will be able to sketch something (at least)

- Start using the new notebook bought last year (with dealulcudor)

- Read better books

- Sleeping better

- Learn how to swim and drive 

- Not letting people tell me that I am old

- Keeping my mind clear, focused, my pragmatism, my strength, and my feet on the ground to take one thing at a time, and take all the baby steps (and the giants ones) that I proposed.
 So help me God.


December 29, 2019

The Time for Home


I missed my winter as I miss good conversations with old friends. Not sitting next to the fire, but in a rocking chair, by the window, with some hot coffee or tea next to me, and a good book (or working at one), watching the dance of snowflakes, looking at how everything is covered in white, in silence, in peace.
“Winter is the time for comfort, for good food and warmth, for the touch of a friendly hand and for a talk beside the fire: it is the time for home.” (Edith Sitwell)
It is my time for home, for kindness, for warmth, for rest.




December 26, 2019

Bughi mambo rag sau unul dintre jurnalele fericirii


,,Poruncă nouă dată vouă, zice Domnul, să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi așa voi unul pe altul să vă iubiți.” (Ioan 13,34)
        
      Suntem un popor al cărui rădăcini se împletesc puternic cu ortodoxismul, iar acest lucru îl putem vedea în datinile pe care le moștenim de la părinți, în satele românești, în mentalitatea primită, lăsată moștenire, și până la unii oameni care și-au pus amprenta asupra țării. În același timp, trăim într-o lume haotică, într-o continuă schimbare, în care oamenii par mai îndepărtați ca oricând de sacralitatea de care Jung sau Eliade vorbeau, o lume divizată, însă a oamenilor care au existat dintotdeauna: oameni cărora le pasă, cu rațiune și conștiință, oameni care nu se dedic de la nimic și care nu îi văd pe ceilalți sau ce lasă în urmă. Dincolo de bine și rău, ce rol mai joacă religia în zilele noastre? 

   Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt, în 662 de pagini, vorbește de acest refugiu, de binecuvântările ortodoxismului, de fericirea promisă, de blândețea lui Iisus, de cum un adevărat ortodox (sau om) ar trebui să se comporte, de ce creștinismul este religia ultimă a lumii, și cum această religie se împletește cu identitatea românească, cum noi suntem un popor ales de Dumnezeu (există oare popor pe această față a pământului care să nu creadă asta?). Pentru mine a fost însă o adevărată luptă pentru a duce la bun sfârșit această carte atât de elogiată. Am căutat în ea imagini, scene din închisoriile anilor 50-60, imagini ale comunismului, poate o apărare a religiei, o scurtă istorie a ,,devenirii” și le-am găsit pierdute, ca niște note de subsol, la adevăratul cuprins al cărții. E drept, pe lângă această propovăduire, am dat de idei expuse într-o manieră erudită, între comentarii literare, filosofice, bine scrise, care pentru mine au fost cele mai importante, dar care au dus însă mai mereu la binefacerile creștinismului și ale botezului.

      Nu am fost așadar surprinsă când am găsit criticile lui Norman Manea (Întoarcerea huliganului, sau în Curierul de Est: dialog cu Edward Kanterian) și ale lui Adrian Marino aduse lui Steinhardt, dar despre care se vorbește foarte puțin, despre posibila legătură a sa cu legionarii și atacul asupra renunțării la religia în care s-a născut pentru a fi acceptat ca român. Pentru cei interesați de subiect, pot citi cele două cărți de mai sus sau, pentru niște recenzii/eseuri mai academice, pot intra aici sau aici. În ciuda acestor fapte, Steinhardt prezintă în câteva pagini o lume întreagă în spatele gratiilor, un microcosmos al lumii intelectuale, și mi-aș fi dorit foarte mult să citesc mai mult despre aceasta, în loc de teologia prezentă în memoriile sale.
  •          ,,Oricând e timpul de a face binele.” (93)
  •     ,,Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.” (93)
  •     ,,Venit din afară unul făurit înăuntru, dar din altă plămadă, celălalt, ne descoperim în aceeași peste măsură de încântați și îndrăgostiți de tot ce este românesc.” (113)
  •      ,,Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre – Suntem osândiți la libertate – care nu-i lipisită de putere și nici de adevăr, chiar teologic. Și corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osândiți a da lucrurilor un sens.” (184)
  •       ,,Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.” 205
  •      ,,J.Paul Sartre: ,,Importat nu este să spui: Iată ce au făcut din mine ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine.” (391)
        Cred că unul dintre cele mai dificile subiecte de abordat și de înțeles este religia. Am crescut în această credință, în teama pentru lumea de dincolo, cu acel Dumnezeu nemilos, care vede absolut tot, și ne va da ce merităm pe lumea cealaltă. Am fost înconjurată atât de oameni care cred cu tărie, și oameni care nu cred în nimic, oameni care merg duminică de duminică la biserică și care nu au învățat niciodată să împartă, și oameni atei/agnostici, care fac numai bine în jurul lor, așa cum știu doctori foarte buni care încă mai cred într-un Dumnezeu și oameni care se încăpățânează să respecte cu sfințenie fiecare obicei, fiecare literă din Biblie sau din ce spune preotul. Cred în respectarea fiecărei credințe, a fiecărui om, a celor care aleg să își aleagă propriul Dumnezeu și a celor care s-au oprit în a mai căuta ceva. Nu cred că există o rasă mai bună, un gen mai bun, un popor ales, o religie mai bună, așa cum nu cred că eu dețin adevărul absolut. Încerc însă să dau ceea ce simt, dincolo de o răsplată sau vreun Dumnezeu.




Life is mostly froth and bubble;
Two things stand like stone:
Kindness in another’s trouble,
Courage in your own. 
 (Adam Lindsay Gordon, citat in N.S, 652-653)

December 22, 2019

Gilead

”I had a design”, cum spunea un personaj din Faulkner, și la fel ca el, nu știu exact ce s-a întâmplat cu acesta. Încă de la grădiniță am știut ce vreau să fiu și să fac pe viitor, iar pe măsură ce am crescut, am fost tot mai convinsă de drumul ales: să predau, să călătoresc cât mai mult, să scriu cărți, să îmi termin studiile până în 30, să am un copil, o casă, cu o grădină mică. Nu știu câtora li se întâmplă să se gândească la acel copil nenăscut cu multă vreme înainte de apariția lui/ei – dacă lucrez aici/dacă mă mut aici/dacă fac asta.... cum îl va influența –, câți dintre noi se întreabă involuntar, încă dinaintea apariției lui/a ei cum ar proceda într-o anumită situație, câți simt acea căldură, acea liniște când iau un copil mic în brațe, indiferent de cum ne-a fost ziua sau cât de obosiți suntem, câți se gândesc la ce vor să lase în urmă pentru el/ea, sau ce ar putea să îl/o învețe, prin acțiunile proprii, câți sunt speriați de a nu repeta greșelile pe care ,,ai noștri” le-au făcut cu noi. 

Gilead este o scrisoare deschisă către un astfel de copil, dintr-un loc uitat de timp, în care timpul pare că nu există, iar această stare de atemporalitate, de oprire în loc este datorată și stilului scriitoarei – unul extrem de clasic, de tradițional, în care nimic nu trădează că a fost scris în 2004 – și din memoriile personajului principal. Este un roman prin care cu greu se navighează, din cauza acestei stări de latență, de nimic ce nu pare să se întâmple în el, un roman mai degrabă de stare decât de acțiune (și nu o dată m-am întrebat dacă acest copil va avea răbdarea necesară să citească toate aceste rânduri care par mai degrabă o meditație – până la un anumit punct – decât o conversație cu propriul fiu). Și nu în ultimul rând, cred că este un roman pentru americani, pentru cei care au trăit în acel loc, care au trăit acea istorie, care înțeleg cu adevărat istoria războiului civil și felul în care sclavii erau tratați și relația dintre ,,albi și negri”, dintre sud și nord. 

Înaintând în roman, descoperi că Gilead nu este o simplă (plictisitoare) scrisoare către un fiu, ci arată legătura dintre tați și fii, dintre tații care au militat pentru abrogarea slaviei și fii care au fost pacifiști convinși, dintre părinții (biologici sau spirituali) care și-au iertat proprii copii, despre copiii care au trădat credințele propriilor părinți (fie ele religioase sau înrădăcinate în mentalitatea sudului), spunând povestea a trei generații. 

Cred că cel mai important la acest roman este ca cititorul să se lase purtat de ritmul acestei scrieri, un ritm, așa cum am mai spus, extrem de clasic pentru anul în care a fost scris. Paradoxal, cred că acest ritm este atuul și totodată punctul slab al cărții – el conturează acea unicitate a acestui roman contemporan, acel lirism al cărții prezent în legătura dintre părinți și fii, și totodată, pentru mulți cititori, acest stil creează confuzie și pe mine personal m-a făcut să mă întreb dacă chiar mai era nevoie de o altă carte despre acea pagină din istoria sudului, dacă nu cumva, așa cum noi suntem obsedați să facem filme despre perioada comunismului și foarte puțini scriitori români au reușit să evadeze din această perioadă și au reușit să găsească (cu succes) noi subiecte în contemporan, tot așa și unii scriitori americani (și nu numai) se încăpățânează să rămână în trecut și nu știu când să lase acest trecut în urmă. 

În câteva cuvinte, este greu să găsesc oameni cărora să le recomand acest roman. Pe mine una m-a liniștit tocmai prin această antiteză cu propria persoană, mi-a domolit neliniștile și acea febră continuă a minții. Este o carte scrisă cu gândul la pierdere – a propriei tinereți, a propriei vieți, a persoanelor dragi, a memorilor și astfel a propriei identități, iar tocmai din această pierdere reiese setea de viață a protagonistului. O recomand astfel persoanelor care iubesc o carte lirică, care nu pun prea mare preț pe acțiune, care (încă) mai doresc să mai citească o pagină tipică din istoria sudului american, care sunt spirituale (sau sunt deschise la așa ceva), care vor să citească o meditație despre sensul vieții și al morții, și care vor să citească ceva nu tocmai ușor despre dragostea unui tată pentru viață și propriul fiu.

 "My father said that in those days after he came back from the war, he used to go off and sit with the Quakers on the Sabbath. He said his father's church was half empty, and most of the people there were widows and orphans and mothers who had lost their sons. Some of the men brought sickness home from the camps – "camp fever," they called it—and their families went down with it. Some of the men had been in Andersonville and came back almost beyond saving. He said half the graves in the churchyard were new. And there was his father, preaching every Sunday on the divine righteousness manifested in it. That would set the old women to weeping, he said, and then the children would start in. He couldn't bear it."
"That is how life goes—we send our children into the wilderness. Some of them on the day they are born, it seems, for all the help we can give them. Some of them seem to be a kind of wilderness unto themselves." 
"Calvin says somewhere that each of us is an actor on a stage and God is the audience. That metaphor has always interested me, because it makes us artists of our behavior, and the reaction of God to us might be thought of as aesthetic rather than morally judgmental in the ordinary sense." 
"In every important way we are such secrets from each other, and I do believe that there is a separate language in each of us, also a separate aesthetics and a separate jurisprudence. Every single one of us is a little civilization built on the ruins of any number of preceding civilizations, but with our own variant notions of what is beautiful and what is acceptable—which, I hasten to add, we generally do not satisfy and by which we struggle to live. We take fortuitous resemblances among us to be actual likeness, because those around us have also fallen heir to the same customs, trade in the same coin, acknowledge, more or less, the same notions of decency and sanity. But all that really just allows us to coexist with the inviolable, untraversable, and utterly vast spaces between us." 

December 14, 2019

December


December. One of my favourite words, since it encloses in it all the memories and the hopes of the future. The silence of the snow, the peace around the Christmas tree, the warmth of kindness, of remembering the goodness, of the fire, inside of us, the poetry from an ice rink.
However, most of the times, December fails to be the above things. Wrapped in commercialism, December starts to be a month of shopping, of crowded spaces, of running after a “perfect gift”, of titanic work, of noise, of busy people trying to leave the impression that they are still alive, that they feel good at parties, family reunions and so on.  
In my tiredness and sickness, all I want for my December is inner peace. I want to run away in a field full of snow, where I could skate a little (how I miss its sound and memory), and sink myself, at the end of the day, in a bath full of hot water, forgetting about Life for a while.




December 1, 2019

Despre rădăcini și bătrâni



Astăzi este prima zi din decembrie – decembrie al amintirilor, al emoțiilor pierdute într-o copilărie timpurie, al tuturor frânturilor pe care vrei să le refulezi sau să le aduci înapoi, al lucrurilor pe care le aștepți să ți se spună/răspundă, acum, măcar o dată-n an. E al meu decembrie.

Nu știu de ce oamenii trebuie să sufere atât la final. Nu știu cât putem afla despre rădăcinile noastre, nu știu cât aceste rădăcini știute și neștiute ne influențează traiectoria. Nu știu cât putem fugi de ele sau cum putem exista fără acestea. Nu știu la ce ni se rezumă viața în final. 

Unii – mulți – se definesc prin copiii pe care îi au, prin realizările acestora, prin acea dorință secretă (sau nu) de a avea pe cineva la bătrânețe, ajungând – culmea - într-un final singuri într-un apartament, un colț uitat de lume, sau – dacă sunt suficienți de raționali și au posibilități financiare – într-un azil, alături de alții ca ei, iar acest lucru nu li se întâmplă doar celor care nu au știut să fie părinți. Unii aleg să se regăsească în cariere, să se creeze pe ei înșiși prin munca pe care o fac, să mute munții din loc, pentru ca-n deplina lor singurătate să-i invideze pe cei simpli, care îi au pe ceilalți alături. 

Poate e vorba de felul cum ne trăim viața, poate e moștenirea genetică, poate e felul în care suntem crescuți, poate e mai mult de atât. Cred însă că indiferent cum ne-am trăi viața, indiferent cât ne-am bate cu mâna-n piept în tinerețe, oricât de siguri suntem acum, cu toții ne vom întreba la final ce naiba am făcut cu viața asta, și când a trecut așa pe lângă noi, cum de oamenii pe care i-am crescut de mici ne-au întors spatele (dacă avem așa ceva) sau cum de am nimerit în singurătatea asta ucigătoare. Numai că, vezi tu, toate reclamele alea cu ,,nicăreri nu e ca acasă” sau nu uita să îți suni bătrânii, etc. nu vorbesc și de probleme precum demență, Alzheimer, Parkinson și altele... idei fixe, încăpățânare, pierderea memoriei, pierderea capacității de a avea grijă de tine (sau de alții), voința puternică de a nu merge la doctor, de a nu te spăla, de a nu accepta niciun fel de ajutor. Nimeni nu vorbește în ele de ramolirea ființei umane, de moartea creierului dinainte ca Moartea propriu-zisă să apară.

Mereu mi-am imaginat această Moarte ca un somn prelung, mult așteptat, ca o cădere în acel somn în care te simți complet epuizat și reușești într-un final să adormi, fără vise, fără gânduri. Nu știu dacă mai există o nouă trezire după acest ultim somn, și întrucât nu pot face nimic pentru a afla/stopa acest ultim drum, încerc să mă focalizez mai mult pe ce e acum, pe ce las aici, pe amintirile care mă definesc și sper să o facă cât mai mult. Nu de moarte îmi este teamă, ci de acea bătrânețe pe care am văzut-o astăzi: un bătrân sărac și de oameni, și de avere, într-o casă aproape prăbușită, plină de fum și gunoaie adunate de-a lungul vieții, cu un câine legat strâns, nemâncat de zile, fără apă, fără cale de evadare. Aceasta este Bătrânețea care mă îngrozește, la care nimeni nu ar trebui să ajungă.




Joy/Vertigo

No matter what the future holds, there is the moment of today of pure  joy, which reminded me of the first novel I read long time ago by Pau...