Astăzi este prima zi din decembrie – decembrie al amintirilor, al emoțiilor pierdute într-o copilărie timpurie, al tuturor frânturilor pe care vrei să le refulezi sau să le aduci înapoi, al lucrurilor pe care le aștepți să ți se spună/răspundă, acum, măcar o dată-n an. E al meu decembrie.
Nu știu de ce oamenii trebuie să sufere atât la final. Nu știu cât putem afla despre rădăcinile noastre, nu știu cât aceste rădăcini știute și neștiute ne influențează traiectoria. Nu știu cât putem fugi de ele sau cum putem exista fără acestea. Nu știu la ce ni se rezumă viața în final.
Unii – mulți – se definesc prin copiii pe care îi au, prin realizările acestora, prin acea dorință secretă (sau nu) de a avea pe cineva la bătrânețe, ajungând – culmea - într-un final singuri într-un apartament, un colț uitat de lume, sau – dacă sunt suficienți de raționali și au posibilități financiare – într-un azil, alături de alții ca ei, iar acest lucru nu li se întâmplă doar celor care nu au știut să fie părinți. Unii aleg să se regăsească în cariere, să se creeze pe ei înșiși prin munca pe care o fac, să mute munții din loc, pentru ca-n deplina lor singurătate să-i invideze pe cei simpli, care îi au pe ceilalți alături.
Poate e vorba de felul cum ne trăim viața, poate e moștenirea genetică, poate e felul în care suntem crescuți, poate e mai mult de atât. Cred însă că indiferent cum ne-am trăi viața, indiferent cât ne-am bate cu mâna-n piept în tinerețe, oricât de siguri suntem acum, cu toții ne vom întreba la final ce naiba am făcut cu viața asta, și când a trecut așa pe lângă noi, cum de oamenii pe care i-am crescut de mici ne-au întors spatele (dacă avem așa ceva) sau cum de am nimerit în singurătatea asta ucigătoare. Numai că, vezi tu, toate reclamele alea cu ,,nicăreri nu e ca acasă” sau nu uita să îți suni bătrânii, etc. nu vorbesc și de probleme precum demență, Alzheimer, Parkinson și altele... idei fixe, încăpățânare, pierderea memoriei, pierderea capacității de a avea grijă de tine (sau de alții), voința puternică de a nu merge la doctor, de a nu te spăla, de a nu accepta niciun fel de ajutor. Nimeni nu vorbește în ele de ramolirea ființei umane, de moartea creierului dinainte ca Moartea propriu-zisă să apară.
Mereu mi-am imaginat această Moarte ca un somn prelung, mult așteptat, ca o cădere în acel somn în care te simți complet epuizat și reușești într-un final să adormi, fără vise, fără gânduri. Nu știu dacă mai există o nouă trezire după acest ultim somn, și întrucât nu pot face nimic pentru a afla/stopa acest ultim drum, încerc să mă focalizez mai mult pe ce e acum, pe ce las aici, pe amintirile care mă definesc și sper să o facă cât mai mult. Nu de moarte îmi este teamă, ci de acea bătrânețe pe care am văzut-o astăzi: un bătrân sărac și de oameni, și de avere, într-o casă aproape prăbușită, plină de fum și gunoaie adunate de-a lungul vieții, cu un câine legat strâns, nemâncat de zile, fără apă, fără cale de evadare. Aceasta este Bătrânețea care mă îngrozește, la care nimeni nu ar trebui să ajungă.
No comments:
Post a Comment