Trauma and Attachment

There are times when things can get too much, and everyone and everything hit too damn hard.  And you use all your patience, and empathy, and will to survive, but sometimes, there are days when your own psyche just collapses, and you desperately try searching for help.

This book has been like a breath of fresh air and sometimes an eye-opener. Everything is rooted in childhood, and in some cases, even what happens when we are in our mom’s womb can have an impact on how our brain works. We have our brains wired from the beginning and in the early years, and how others respond (or not) is how we will be, and sometimes we are not even aware of our fight, flight or freeze responses in our everyday lives. However, psychology goes beyond science, and different patterns can mould different personalities. Thus, ironically the same traumatic event can create a narcissistic personality or an empathic, overprotective one. I really enjoyed reading about the connection between memory and language, and how they inter-develop at the same time, the importance of attunement (“we are ‘in tune’ with someone else, enough that we see their need and care enough about them to meet that need) and how independence, developed too early in a child, can lead to issues related to control, lack of empathy and of attachment, and the inability to see the importance of interdependence.

Secondly, parentification means not only taking care of one’s siblings or assuming grown-up roles in childhood but also being a parent for your own at that certain age, which may lead to the development of strong parental instincts and overprotecting the people around you.

Last, but not least, violence (physical, emotional, verbal) is not the answer, and it is definitely not an adult response. Children have the right to be violent due to the environment in which they were raised, and it is our responsibility as adults to heal them. But in adulthood, physical/emotional violence, although a response to our past, is just not right. 

Independence-interdependece and the development of empathy: “Henry’s story reflects a movement that began in the 1970s, known as the ‘Me decade’, during which people began pursuing their own wants and needs. Tom Wolfe (1976) described this new attitude in his essay “The ‘Me’ Decade and the Third Great Awakening”. It was during this ‘Me decade’ that people began seeking more independece instead of finding a balance of interdependence. They began to meet their own needs instead of depending on others to do so. Over the decades, this movement toward fierce independence has resulted in a lack of attachment in society as people have increasingly shunned the vulnerability that comes with expressing their needs. However, vulnerability is the foundation of attachment. Vulnerability involves having the emotional opennes and willingness to admit that someone cannot do everything for themselves and then allowing someone else to meet their needs.” […] “children who lack attachment-based relationship will develop into adults who struggle to recognise and understand the emotions of others.”

“Knowing how to apologise is not a skill we are born with, and just like emotion regulation skills, children can only learn this relationship skill if someone models it for them and prompts them to apologise at the correct times.”

Respect: “You exhibit respect for others by allowing them to share their thoughts and feelings, by validating their feelings, and by offering support when necessary. Speaking with respect also involves being mindful of your tone of voice and body language. Think about how you compose yourself when you interact with others. Do you keep your voice calm, use a soft speaking volume, and use respectful language? When you have a disagreement, do you express your thoughts and feelings without becoming upset, or do you call people names?”

“If the mind is like a recorder, then emotional abuse is like a song that plays in a feedback loop over and over again through the years.”

“For an adult who did not have their needs met in childhood as a result of neglect, the same principles apply. That adult may have mastered using manipulation and attention-seeking behaviors over the decades to meet their own needs, leading to a diagnosis of a personality disorder. For example, someone with borderline personality disorder may not have their needs for attention or love met as a child, causing them to rely on manipulative tactics to get their emotional needs met in adulthood. Similarly, someone with histrionic personality disorder may exhibit overly dramatic behaviour (no matter how dysfunctional it may be) in an attempt to meet their needs for attention. Or someone with antisocial personality disorder, who grew up in a disconnected family where their rights were not regarded, may now attempt to independently meet their own needs at the cost of others. Finally, someone with narcissistic personality disorder may have grown up in an emotionally invalidating family where empathy was not modeled or taught, leading them to have difficulties valuing and respecting others.”

Parentification/overprotection: “When this parentification progresses into adulthood, the individual may become codependent and look for others to take care of because that experience has been normalized. It is what they are familiar with and what feels most comfortable in relationships. In turn, they may become caretakers and sacrifice their own needs in order to meet the needs of others. To them, it feels unnatural to have another person focus on their needs and take care of them, which can impact their ability to build attunement, trust, and attachment in adult relationships. The healthy give-and-take behaviours that characterize normal relationships become a source of distress.”

 

Sărbătoarea neînsemnătății

Neînsemnătate înseamnă la Kundera minimalismul regăsit în viața noastră, cea de toate zilele, de la prieteniile care ne leagă sau singurătatea din fiecare dintre noi, recunoștința fiului pentru mamă sau încercarea fiului de-a înțelege abandonul mamei, de la încercarea de a găsi ceva diferit, unic, dramatic și de-a schimba cotidianul și până la banalitatea regăsită în Istorie. Și în această neînsemnătate, și în aceste puține pagini, ca-n orice minimalism matur și scris bine, se ascund dedesubtul lor toate sentimentele, toate angoasele și toate luptele fiecăruia dintre noi.

           ,,În vocabularul meu de necredincios, un singur cuvânt e sfânt: prietenia.” (30)

,,Ce și-au spus rămâne definitiv uitat, dar, un moment i s-a fixat în memorie, un moment concret, gravat cu precizie: așezată pe scaunul ei, a privit cu intensitate buricul fiului. Privirea asta i-o mai simte și-acum pe burtă. O privire greu de înțeles, i se părea că exprimă un amestec inexplicabil de compasiune și dispreț; buzele mamei luaseră forma unui zâmbet (zâmbet de compasiune și dispreț), apoi, fără a se scula de pe scaun, se aplecase spre el și, cu arătătorul, îi atinse buricul. Imediat apoi se ridicase, îl sărutase (oare îl sărutase într-adevăr? Pesemne; dar nu era sigur de asta) și plecase. N-o mai revăzuse niciodată de-atunci.” (44-45)

,,Prima lui meserie, care reprezenta pe-atunci pentru el tot sensul vieții, era pentru Caliban cea de actor; profesia asta era scrisă negru pe alb în actele lui și, tot în calitate de actor fără contract primea, de multă vreme, alocația de șomaj.” (59)

,,Ființa umană nu e decât singurătate.” (72)

,,Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești.” (124)

2023, cărți, reîntâlniri și reîntoarceri

Goodreads books: aici

Sunt doi ani de când mă chinui fie să citesc tot ceea ce îmi propun, fie să mă așez din nou la masa de scris și să reușesc să îmi pun ordine-n gânduri. Cumva, tot ceea ce mă reprezintă a fost pus în acea lucrare finalizată acum doi ani, și de atunci îmi tot spun că este timpul să ies din această pauză. Totodată, la fel ca o imagine din Theodoros, uneori simt acest blog ca o odaie goală, în care doar ecourile mele se aud și nu mai știu cât de auzite îmi sunt propriile cuvinte.

2023 a însemnat poate anumite cărți mai voluminoase, dar au fost puține, la fel ca și-n 2022, și regret și cumva îmi reproșez asta. Ironic, și în 2022 tot 13 cărți au fost citite, dar cu vreo 1500 de pagini mai puține, deci poate ar trebui să mă încurajez cu asta. A fost totuși un an în care am simțit nevoia de reîntoarceri la scriitorii dragi, în care mă regăsesc. Mereu am avut acel sentiment de acasă cu o carte bună în mână, pierdută în paginile ei. Până la ultima carte parcursă, am încercat să înșir câteva cuvinte despre ce a însemnat acea carte pentru mine, nu ca o recenzie, ci mai degrabă ca un memento pentru mine însămi și ca o încercare de a mă reîntoarce printre cuvinte.  

1.   A trăi pentru a-ți povesti viața, Gabriel Garcia Marquez. Am citit această carte pentru că mi-era dor de Marquez și nu mai știu câte dintre scrierile lui mi-au mai rămas necitite. Chiar dacă nu este un roman, stilul lui Marquez își prinde cititorul chiar și-ntr-un volum de memorii.

2. The Passenger, Cormac McCarthy. "I suppose in the end what we have to offer is only what we've lost." Simt că îi sunt datoare acestei cărți, și acestui scriitor, cu o recenzie, începută de luni de zile, nici până acum finalizată. Mult așteptatul roman, prin care McCarthy își ia rămas bun atât de la lumea literară, cât și de la aceasta.

3. Stella Maris, Cormac McCarthy – volumul al doilea din The Passenger, cu o a doua voce de asta dată la feminin. Mereu mi-a plăcut să primesc cărți-n dar, și de ceva ani mi-am făcut un obicei ca la fiecare început de an care coincide cu zile de nașteri să îmi iau câte-o carte, iar anul acesta au fost cele două cărți ale lui McCarthy.

4. Underworld, Don DeLillo. Am scris câteva rânduri despre ea aici, care merge de la istorie către indvid. O carte mai dificilă, dar care se merită citită și pe care o aveam pe lista de lectură de ceva ani.  

5. O sută șaptezeci și cinci de minute la mizil, Geo Bogza – mi-a fost dor de această carte, și de acest scriitor, fără să o știu.

6.  Tristețea îngerilor, Jon Kalman Stefansson – cărțile acestui scriitor merită a fi citite pentru poezia imaginilor din ele, un McCarthy al cuvintelor într-o lume islandică.

7.     Inima omului, Jon Kalman Stefansson

8. Sanctuary, William Faulkner. Și de Faulkner mi-a fost și îmi este dor, și chiar și după atâția ani de lecturi și analize, Faulkner a reușit să mă impresioneze și prin acest mic roman. William Faulkner a fost printre primii scriitori care m-au învățat arta povestirii și cât de liniștitoare poate fi acea explorare a cuvintelor-labirint.

9. Norse Mythology, Neil Gaiman. Nu a reușit să mă captiveze, dar poate fi o lectură introductivă pentru cei interesați în mitologie, mai ales la vârste fragede.

10.  East of Eden, John Steinbeck. Nu știu cum de am lăsat această carte necitită până-n acest an, recomandată într-o altă viață de un om drag, alături de Grapes of Wrath.

11.  In the Country of Lost Things, Paul Auster. Mi-era dor de Auster, dar nu m-am încumetat atunci la 4 3 2 1. O carte mai cenușie a acestui scriitor, dar care merită citită.

12.  Ora 25, Virgil Gheorghiu. Am ajuns la această carte din nevoia și dorul acestui an de socializare. O carte care mi-a plăcut, în special prima parte, diferită de ceea ce se scria în acel timp, și care merită citită.

13.  Theodoros, Mircea Cărtărescu. Am primit această carte fix acum un an, de la un om foarte drag mie. Am început-o pe la începutul anului trecut, dar starea mea de spirit nu a reușit atunci să străbată toată istoria și tot limbajul încărcat de arhaisme folosit în anumite pagini ale cărții. Abia pe la finalul anului, la a doua încercare, am reușit să pătrund în ea și să am acel sentiment pe care îl am adeseori citind cărțile lui Cărtărescu: să mă regăsesc pe mine, labirintul propriei minți în labirintul creat de Cărtărescu, și la fel ca puzzle-urile pe care le fac, îmi oferă claritate și ordine în gânduri. Despre istoria din Theodoros, și singurătatea din ea, poate voi reuși cândva să scriu mai mult. 

Kindness

Kindness – we see it in movies, find it in books, in literature, we read about its importance in psychological books, and still, we often forget about it in real life.

It is said that people who suffered the most are the kindest of all because they know what life without it looks like. I believe that people are mirrors of their inner worlds. While some reflect the exact same image in which they were raised, applying the same rules, treatments and inflicting on the others what was inflicted on themselves, other people are different kinds of mirrors, reflecting the opposite image of what they received in their childhood and youth. Same core, different reflections.

Kindness. I keep thinking about this word and the butterfly effect that the lack of it can have on one’s soul since this December, when I lost one of my first mentors. Beyond genius, creativity, logical thinking, and anything one wants, it is how we behave with one another that matters, and come to think about it, ironically, kindness seems to lack so much in this world that it is often confused with affection (although it may be a sign of it), vulnerability/fragility, and even being suspected of wanting something in return.

For 2024, my resolution starts here: try to be a little kinder to each other.