205.

Din nimic, ridicam sau doboram munti, asa cum ne jucam cu si printre cuvinte. Fie ca vrem sa cucerim mari si tarmuri cu ceea ce simtim in interior, fie ca suntem mereu prezenti pentru celalalt, ambele poluri cauta acelasi lucru: gratitudinea tradusa prin a fi unul dintre oameni, printre oameni, de a fi acceptati, de a fi intr-o barca cu ceilalti, nu azvarliti de fiecare data cand ne simtim mai in siguranta peste punte. Si pentru asta, fie ca inca mai incercam sa pastram umanul din noi si inca mai credem in bine, fie ca ne-am instrainat demult de tot ce poate fi omenesc, asa cum personajul cartii a facut-o, am da toate marile, si toate tarmurile cucerite.

 ,,O odaie alba si goala, cu tine in mijloc, rasunatoare la fiecare pas al tau. Pretutindeni sclipeau in razele trecand prin crapaturile paretilor valtrapuri grele de panza de paianjen, si muste mari sagetau zbarnaind prin aerul vested, punandu-se pe rahati uscati omenesti ce de veacuri, parca, intinau podeaua. Stand acolo, chiar in miezul odaii celei desarte, te-a izbit deodata, ca un topor in crestet, singuratatea. Te-ai vazut o clipa asa cum erai: cel mai singur om de pe pamant. Ti-ai inchipuit ca te afli in iad si ca asta este pedeapsa ta: o nesfarsire petrecuta-n acea odaie. Mai curand te-ai fi-nvoit sa fii cufundat in plumb topit sau jupuit de piele pentru cat tinea vesnicia.”

(Mircea Cartarescu, Theodoros, 599)