29

Am vrut să scriu altceva aici, dar am văzut pe un dealcudor o leapșă de care am să mă folosesc puțin în postarea aceasta.

1.   Iubesc să citesc cărți cu un stil diferit de cele normale, ,,complexe”, care îmi pun creierul în mișcare.
2. Îmi plac câinii și mereu mă văd având cel puțin unul lângă mine (momentan am 3).
3. Țin minte mult prea multe lucruri, deși memoria mea nu merge mână-n mână cu concentrarea.
4. Detest că am o mulțime de complexe. 
5. Iubesc natura și mă simt cu adevărat acasă în mijlocul ei.
6. Îmi plac călătoriile.
7. Nu stau deloc bine cu simțul orientării. 
8. Sunt o persoană introvertită, deși în mediul social mai reușesc să ascund asta.
9. Îmi plac lucrurile simple.
10. Nu suport zgomotele și certurile.
11. Îmi place să îi ajut pe cei din jurul meu, dar nu las foarte multă lume aproape de mine.
12. Am renunțat demult în a mai avea pretenții la oamenii din jurul meu.
13. Îmi place muzica clasică și ambientală.
14. Ador și îmi este tare dor să patinez.
15. Am o colecție de felicitări de la vârsta de 6 ani.
16. Scriu mai mereu, deși nu mai vorbesc despre asta de ceva timp.
17. Sunt o persoană extrem de empatică, și în același timp (prea) pragmatică și rațională și mă gândesc la mai multe aspecte înainte de a lua o decizie.
18. Nu am răbdare să urmăresc filme de una singură.
19. Asociez amintirile sau stările de moment cu diverse melodii.
20. Mi-a plăcut cândva tare mult să dansez.
21. Vreau mereu mai mult de la mine și în același timp uneori simt că nu am făcut nimic în viață.
22. Îmi este foarte greu să vorbesc despre mine sau să cer ajutorul.
23. Văd mereu în fiecare om povestea din spate și de aceea îmi este greu să îi judec sau să mă iau de ei atunci când e cazul.
24. Îmi place să merg la teatru și aș vrea să fac asta mai des.
25. Ador muntele și zăpada, toamna plină de culori și lucrurile/locurile artistice.
26. Mi-ar fi plăcut și uneori mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să fi făcut psihologia.
27. Mă simt uneori singură și mă gândesc că într-adevăr, ignorance is bliss.
28. Îmi plac oamenii colorați și nebuni, cu simț artistic, diferiți de restul lumii.
29. Sunt mai mereu omul pe care ceilalți contează atunci când vine vorba de ajutor. 

Push the Sky Away

Ne lăsăm purtați de Viață și de lucrurile cu care ne-am obișnuit fără a mai pune alte întrebări, fără a ne întreba ce s-ar întâmpla dacă ..., fără a avea curajul de a sări în valuri. Sunt zile când se trag linii, când ne numărăm prietenii, oamenii apropiați, anii pe care îi avem și care ne-au mai rămas, când ne mândrim cu cele mai tari familii pe care le avem, punând tot felul de poze de rețelele de socializare, de la brazi împodobiți la sarmale, de la locuri îndepărtate, pline de zăpadă sau soare, până la poze de familie, urări arhicunoscute și cântece pe care le auzim iarnă de iarnă.

Păcat că bunătatea și fericirea cu care ne îmbătăm în aceste zile sunt efemere, că odată cu terminarea Crăciunului și a Revelionului, lucrurile revin la normal, iar simțul moral pe care pe unii pare să-i apuce în preajma sărbătorilor dispare odată cu noul an.  

E imposibil ca în aceste zile să nu cazi pradă presiunii societății și să îți întorci viața pe toate fețele. E aproape imposibil să lucrezi la un doctorat când pari să trăiești zilele astea într-un paradis terestru, sau să nu te simți captivă într-o colivie din care cu greu mai poți ieși.

Citesc de câteva zile teatrul lui Sartre și ascult muzica lui Nick Cave. Nu știu de ce unul îmi amintește de celălalt. Poate că datorită tensiunii pe care o resimt în ambele, în acel ceva uman,

în încercarea de a exista fără sfinți, fără un Dumnezeu, printre și pentru oameni. Și pentru tine însuți.

Pe Sartre l-am cunoscut din liceu și împreună cu Camus au lăsat o amprentă în felul meu de a gândi. Așa cum spuneam la un bookclub, aș vrea să mai citesc ceva contemporan, francez, care să se ridice la ceea ce a fost cândva filosofia și literatura franceză.

Existențialismul lui Sartre este ușor de înțeles, central și repetitv în piesele sale, dar greu de digerat pentru unele persoane. Mă gândesc la toate fărădelegile pe care le punem în cârca unui Dumnezeu, de toate eșecurile noastre, cauzate de divinitate, de toate sărbătorile pe care i le datorăm Lui. Nu știu dacă omenirea ar putea exista vreodată cu adevărat fără vreun Dumnezeu și dacă nu cumva, paradoxal, același Dumnezeu și acea promisiune a vieții de apoi nu ne înfrânează în faptele noastre. Cum ar arăta oare acest loc dacă și pentru oamenii simpli Dumnezeu ar muri?

Teatrul lui Sartre este unul filosofic și moral, un teatru în care Omul este pus față-n față cu el însuși, în care personajele sunt împinse spre esența lor umană, dezbrăcate și debarasate de divinitate. Cum ar fi oare să avem în fața noastră o oglindă în care să ne putem vedea așa cum suntem cu adevărat, vulnerabili, plini de răni cicatrizate, fără măști, în care să vedem cât suntem rodul celor din viața noastră, al deciziilor pe care le luăm (sau nu), al nevoii noastre de a ne regăsi în ceilalți, de a îi găsi pe cei creați după chipul și asemănarea noastră, și de a simți că nu ne irosim, ci că trăim cu adevărat. 

Breathe in ...

I was walking home this week when I saw a lorry with a German message on it. I felt in that moment how much I miss that country, how much I want to go back, walking on river banks, staying and reading in a park, or even rushing to a seminar where I felt so small. I miss the peace and the safety of that place. I miss the connection, the tranquility, even the language. I miss the feeling of home.

I walk and run every day in my city, and I see how blocks of flats are rising from places that you wouldn’t imagine, without people thinking of architecture, of how this mixture of new flats is seen … I see more greyness, less greenness. And I remember of those terraced houses with little gardens in Germany, of its architecture, of the way neighbourhoods were kept and build. I rush and walk in here, where thoughts, memories, pain, dreams are mixed together, behind icy walls. I forget to look inside myself until an image, a thought, a word reminds me of what I want, of how much I miss writing, and reading good books, and living without being stuck in meaningless routines, in wor(l)ds of the past that keep on hurting and chaining me.

I do love children, and I do want to have one of my own. Not to have an offspring, not because it is the goal of my life (a kid can’t be that), but to raise him/her and to shape a better, free person. I don’t know if this child will ever appear in my life, but I know that I do not want my kid to grow in a country where you can be pushed in front of trams, or subways, in a country where there are no laws, where I would be terrified of his/her safety, or where corruption is everywhere.

I don’t know where my country, this world is going. I don’t know where I am going. As I said in the previous post, I miss so many things, from people to places, from memories to dreams, and I just want to flee from this cage, from these nets, and be able to breathe.

Dor

Mi-e dor de oameni frumoși, de oameni diferiți, inteligenți, de Oameni cu care să poți purta o conversație dincolo de banalități, de ceea ce se întâmplă într-o școală sau clasă. De oameni nebuni, oameni colorați, oameni de la care ai mereu ce să înveți, oameni la care te-ai gândit o viață întreagă și pe care nu știi pe unde să îi mai cauți.

Mi-e dor de vulnerabilitate, nu să o tot aud și să o văd în celălalt, ci în a o da, în a o arăta, în a fi și altceva decât acel mic roboțel sau Supraom cu răspunsuri la toate. Îmi este atât de dor de asta. Mi-e dor de căldura din celălalt, mi-e dor de toate acele lucruri pe care le tot dau celorlalți.

Mi-e dor de iarnă, de fulgi, de gheață, de acel Decembrie al meu. 

Freedom

History is the nightmare from which I am trying to awake. 

(James Joyce)

Freedom. I don’t believe that freedom is everlasting. It is a moment, an evanescent feeling, an urging desire. I wonder if we are ever totally free. We are bound to the work that we do, bound to our old and new families, bound to our society, and most of all, to our inner conflicts.

We are given moments of freedom in all this meaningless routine. We want to climb that damn mountain, but we forget to look around and inside us. We wait for special days for an escape, and we, as human beings, are unable to work outside this history – personal and social.

I wish I were a Dedalus today, fleeing away from everything. Daring to tell my friends how I really feel. Daring to fly from here, daring to quit everything that I have done so far, and start all over again. Daring to fucking breathe.

I am yearning for freedom now: from today, from here, from myself.

Burn, burn, burn ...

“The only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn, like fabulous yellow roman candles exploding like spiders across the stars...”

I think that this is the best quote that describes what I feel when I choose a person. However, the world seems to be full of dull, grey people, who only say common things and lose themselves in a meaningless routine. I wonder where the people are. I wonder if this town, or even this country, is enough for me, I wonder if I can ever find my place here, if there is a place for me that I can call Ithaca. I start wondering if I made the right decisions in the job that I have chosen, in the place(s) where I am working, and as a song used to say, there is too much life running through my veins for common things.

Dreams Deferred

Nu mai e loc nici de cuvinte.

În haosul de acum, în tot ce nu mai există, și ar fi putut fi, în rutina în care fiecare dintre noi cădem puțin câte puțin, în viața pe care ai țesut-o și cumva, cândva, undeva, s-a impus în fața ta.

Rămân doar cuvintele-fantomă, care se-ncăpățânează să rămână aici, care trec dincolo de epuizarea de acum, care te și se izbesc ... de ziduri mult prea vechi, de acel dor ascuns, de tot ce porți în tine și rămâne nerostit. 

..........

Dor

… of summers, travelling and good books. Of forgotten letters and unwritten stories. Of daring to hope, of days without masks, of sincerity, vulnerability and humanity. Of my kind of winters.

  

Unchain My Mind

Set me free.

Work is knocking at the door, but I am unwilling to open. We keep on running, keep on trying to change the world, keep on trying to make a difference, keep on being pragmatic, thinking with a cold, rational mind, in a continuous chess game. But I am tired of this world, tired of coldness, tired of thinking.

All my life I have been thinking how to do the right thing, how to get where I want to get, how to confront my fears. Somewhere around the road something changed. Maybe I got where I wanted, or maybe I am in the middle and I want to do something different. Maybe I am too wild for the civilized (=insane, godless) world. And the tiredness of struggling inside it made me want to run away.

I would like to get on a train and travel the world. Stop picking up the phone, stop worrying, but never stop caring. Listen to some good music, meeting some mad people, climbing some damn mountains. Finding my Ithaca across the world. I would like to live outside my history, outside borders, inside the wilderness. Guess that’s why I chose McCarthy.