Push the Sky Away

Ne lăsăm purtați de Viață și de lucrurile cu care ne-am obișnuit fără a mai pune alte întrebări, fără a ne întreba ce s-ar întâmpla dacă ..., fără a avea curajul de a sări în valuri. Sunt zile când se trag linii, când ne numărăm prietenii, oamenii apropiați, anii pe care îi avem și care ne-au mai rămas, când ne mândrim cu cele mai tari familii pe care le avem, punând tot felul de poze de rețelele de socializare, de la brazi împodobiți la sarmale, de la locuri îndepărtate, pline de zăpadă sau soare, până la poze de familie, urări arhicunoscute și cântece pe care le auzim iarnă de iarnă.

Păcat că bunătatea și fericirea cu care ne îmbătăm în aceste zile sunt efemere, că odată cu terminarea Crăciunului și a Revelionului, lucrurile revin la normal, iar simțul moral pe care pe unii pare să-i apuce în preajma sărbătorilor dispare odată cu noul an.  

E imposibil ca în aceste zile să nu cazi pradă presiunii societății și să îți întorci viața pe toate fețele. E aproape imposibil să lucrezi la un doctorat când pari să trăiești zilele astea într-un paradis terestru, sau să nu te simți captivă într-o colivie din care cu greu mai poți ieși.

Citesc de câteva zile teatrul lui Sartre și ascult muzica lui Nick Cave. Nu știu de ce unul îmi amintește de celălalt. Poate că datorită tensiunii pe care o resimt în ambele, în acel ceva uman,

în încercarea de a exista fără sfinți, fără un Dumnezeu, printre și pentru oameni. Și pentru tine însuți.

Pe Sartre l-am cunoscut din liceu și împreună cu Camus au lăsat o amprentă în felul meu de a gândi. Așa cum spuneam la un bookclub, aș vrea să mai citesc ceva contemporan, francez, care să se ridice la ceea ce a fost cândva filosofia și literatura franceză.

Existențialismul lui Sartre este ușor de înțeles, central și repetitv în piesele sale, dar greu de digerat pentru unele persoane. Mă gândesc la toate fărădelegile pe care le punem în cârca unui Dumnezeu, de toate eșecurile noastre, cauzate de divinitate, de toate sărbătorile pe care i le datorăm Lui. Nu știu dacă omenirea ar putea exista vreodată cu adevărat fără vreun Dumnezeu și dacă nu cumva, paradoxal, același Dumnezeu și acea promisiune a vieții de apoi nu ne înfrânează în faptele noastre. Cum ar arăta oare acest loc dacă și pentru oamenii simpli Dumnezeu ar muri?

Teatrul lui Sartre este unul filosofic și moral, un teatru în care Omul este pus față-n față cu el însuși, în care personajele sunt împinse spre esența lor umană, dezbrăcate și debarasate de divinitate. Cum ar fi oare să avem în fața noastră o oglindă în care să ne putem vedea așa cum suntem cu adevărat, vulnerabili, plini de răni cicatrizate, fără măști, în care să vedem cât suntem rodul celor din viața noastră, al deciziilor pe care le luăm (sau nu), al nevoii noastre de a ne regăsi în ceilalți, de a îi găsi pe cei creați după chipul și asemănarea noastră, și de a simți că nu ne irosim, ci că trăim cu adevărat.