205.

Din nimic, ridicam sau doboram munti, asa cum ne jucam cu si printre cuvinte. Fie ca vrem sa cucerim mari si tarmuri cu ceea ce simtim in interior, fie ca suntem mereu prezenti pentru celalalt, ambele poluri cauta acelasi lucru: gratitudinea tradusa prin a fi unul dintre oameni, printre oameni, de a fi acceptati, de a fi intr-o barca cu ceilalti, nu azvarliti de fiecare data cand ne simtim mai in siguranta peste punte. Si pentru asta, fie ca inca mai incercam sa pastram umanul din noi si inca mai credem in bine, fie ca ne-am instrainat demult de tot ce poate fi omenesc, asa cum personajul cartii a facut-o, am da toate marile, si toate tarmurile cucerite.

 ,,O odaie alba si goala, cu tine in mijloc, rasunatoare la fiecare pas al tau. Pretutindeni sclipeau in razele trecand prin crapaturile paretilor valtrapuri grele de panza de paianjen, si muste mari sagetau zbarnaind prin aerul vested, punandu-se pe rahati uscati omenesti ce de veacuri, parca, intinau podeaua. Stand acolo, chiar in miezul odaii celei desarte, te-a izbit deodata, ca un topor in crestet, singuratatea. Te-ai vazut o clipa asa cum erai: cel mai singur om de pe pamant. Ti-ai inchipuit ca te afli in iad si ca asta este pedeapsa ta: o nesfarsire petrecuta-n acea odaie. Mai curand te-ai fi-nvoit sa fii cufundat in plumb topit sau jupuit de piele pentru cat tinea vesnicia.”

(Mircea Cartarescu, Theodoros, 599)

Ode to My Family

        Adeseori uităm să spunem un ,,mulțumesc”, uităm prea repede mâna întinsă, sau ne luăm cu viața de zi cu zi și trecem prea repede cu vederea de ceea ce ceilalți au făcut pentru noi. Adeseori ne amintim când este prea târziu, desi poate pentru celălalt acel mulțumesc ar fi făcut toată diferența.

            Nu știu cum se face că uneori suntem mai sensibili la oamenii pe lângă care trecem fugar, și le vedem singurătatea, în timp ce o ignorăm complet în oamenii de lângă noi, fie că suntem prea învățați cu singurătatea acestora, fie că credem că acei oameni vor fi mereu acolo. Suntem sensibilizați în fața efemerului, a poveștilor pe care nu le știm, dar pe care noi, atâta timp cât nu-l cunoaștem pe celălalt, avem toată libertatea de a o scrie și rescrie.

            În decembrie ni se amintește că trebuie să fim mai buni. Împachetăm rapid cadouri pentru copiii orfani, le aruncăm într-o sală sau poate facem chiar efortul de a-i vizita, și apoi ne vedem mai departe de viață. Punem apoi poze cât mai colorate și mai pline de fericire pe rețelele sociale, iar cei care au rămas într-un alt timp, în ignoranța și egoismul lor, încă mai întreabă când ceilalți vor face un copil sau când se vor căsători.

            Fiecare dintre noi are o poveste în spate, și fiecare dintre noi, atât cât poate, se chinuie să supraviețuiască și să rămână măcar pe linia de plutire. Poate că unii dintre noi ar da toate acele realizări care sunt puse sub semnul tăcerii în preajma sărbătorilor pentru ceea ce societatea ne cere, sau pentru niște sărbători alături de oameni, în care să ne uităm de propria singurătate. Iar când aceasta devine prea mult, cedăm.

            Și-abia atunci îmi amintesc și eu de zile de nașteri demult uitate, de mâinile întinse într-o altă viață, de acea energie pe care nu mi-o imaginam că va fi cândva îngenunchiată, că fiecare dintre noi, oricât de puternic poate părea, păstrează în el umanul și că poate aș fi putut spune la rândul meu mai des un mulțumesc. 

Ain’t Got No, I Got Life

At the end of 2023, I feel defeated on all the levels, but somehow, I feel freedom at the same time. I don’t know if it’s numbness or a kind of awakening, or perhaps just simple acceptance when you feel, as a song that I keep listening to these days, “all out of fight”, and I stopped struggling, or trying to find reasons why.

            At the end of 2023, I am with my eyes wide open. Yes, I do sometimes cry for all the dreams deferred. For the Sanctuaries that came up to be other prisons, for trying to find home in places where I shouldn’t have searched for this, for all the things that I postponed and now it’s too late for them. For all the words that I didn’t dare to say when I should have.

            At the end of 2023, I feel that I have lived half of my life, and now I have to look straight into the eyes of the other one. Somehow, perhaps that is why I feel it like a new beginning, leaving behind the youth, the one who dared to hope, and all the mistakes that I did.

            At the end of 2023, maybe the most important part, I came to accept my own loneliness. You see, I had a design, and my design was belongingness – how I cherish and value this word. How I fought for it, and gave, and searched, and longed for it. Maybe it’s me, maybe it’s the world, or the destiny, or an ironic, cruel God. But at the end of the road, you have yourself, and your memories and feelings – be they as they be - , and your own life, and your own words, and it should be enough, shouldn’t it?

            Memory is my identity, and perhaps my true sanctuary, and my home. This is what I take with me and this is what some of us only have. And acceptance, without strings attached, for my own life and for the others. In order to give peace a chance, you need to embrace it all. To all the insanities of the human mind and soul, to all the coldness and the blindness, to all the superficiality, to all that burning pain that you either learn to live with it or you die by it, to all the unseen and unrecognized kindness.