Ode to My Family

        Adeseori uităm să spunem un ,,mulțumesc”, uităm prea repede mâna întinsă, sau ne luăm cu viața de zi cu zi și trecem prea repede cu vederea de ceea ce ceilalți au făcut pentru noi. Adeseori ne amintim când este prea târziu, desi poate pentru celălalt acel mulțumesc ar fi făcut toată diferența.

            Nu știu cum se face că uneori suntem mai sensibili la oamenii pe lângă care trecem fugar, și le vedem singurătatea, în timp ce o ignorăm complet în oamenii de lângă noi, fie că suntem prea învățați cu singurătatea acestora, fie că credem că acei oameni vor fi mereu acolo. Suntem sensibilizați în fața efemerului, a poveștilor pe care nu le știm, dar pe care noi, atâta timp cât nu-l cunoaștem pe celălalt, avem toată libertatea de a o scrie și rescrie.

            În decembrie ni se amintește că trebuie să fim mai buni. Împachetăm rapid cadouri pentru copiii orfani, le aruncăm într-o sală sau poate facem chiar efortul de a-i vizita, și apoi ne vedem mai departe de viață. Punem apoi poze cât mai colorate și mai pline de fericire pe rețelele sociale, iar cei care au rămas într-un alt timp, în ignoranța și egoismul lor, încă mai întreabă când ceilalți vor face un copil sau când se vor căsători.

            Fiecare dintre noi are o poveste în spate, și fiecare dintre noi, atât cât poate, se chinuie să supraviețuiască și să rămână măcar pe linia de plutire. Poate că unii dintre noi ar da toate acele realizări care sunt puse sub semnul tăcerii în preajma sărbătorilor pentru ceea ce societatea ne cere, sau pentru niște sărbători alături de oameni, în care să ne uităm de propria singurătate. Iar când aceasta devine prea mult, cedăm.

            Și-abia atunci îmi amintesc și eu de zile de nașteri demult uitate, de mâinile întinse într-o altă viață, de acea energie pe care nu mi-o imaginam că va fi cândva îngenunchiată, că fiecare dintre noi, oricât de puternic poate părea, păstrează în el umanul și că poate aș fi putut spune la rândul meu mai des un mulțumesc.