O singuratate prea zgomotoasa

 A fost mult zgomot in ultimul timp in jurul meu, zgomot asurzitor, care m-a facut sa nu ma mai aud si care cumva a reusit sa-mi ia si cuvintele, simtindu-le strivite sub o presa hidraulica ... mi-a fost greu sa ma explic, sa gasesc cuvintele potrivite pentru a reda starea pe care o aveam, cuvintele potrivite pentru a cere ajutor.

Am vrut sa las in urma tot acest zumzet de neinteles, din jur si din mine, si am urcat in avion cu cartea lui Bohumil Hrabal. Iubesc sa calatoresc cu avionul, sa privesc orasele si lumea de la fereastra si sa am o carte in fata, mai ales ca cea a lui Hrabal.

Sunt multe de zis despre O singuratate prea zgomotoasa, despre alegorii si lirismul frazelor care te fac sa razi sau sa te intristezi, dar pe mine una m-a facut sa-mi amintesc in timpul zborului ca cerurile nu sunt umane, dar noi (sau unii dintre noi) putem fi prin compasiune si dragoste. Suntem intr-adevar singuri, intr-o mare de oameni, privind din singuratatea noastra milioanele de lumini si luminite a unei lumi necunoscute noua, ascultand limbile din jur din care mai prinzi cate un cuvant, auzind de la distanta cantecele celor care-si iau cu ei muzica oriunde. Si putem fi atat de diferiti, in gandire si-n cultura, desi in singuratatea noastra, si-n ceea ce pierdem, suntem aceeasi. 

,,Creierul (sau sufletul) nu este nimic altceva decat ganduri strivite de o presa hidraulica" (160). Cam asa au fost ultimele saptamani/luni/... . Uitam uneori in acest zumzet si-n propriile batalii de-a ne infrunta singuratatea sa mai privim in jur. Iar atunci cand iti faci timp si pentru tine, si indraznesti sa ridici ochii, asa cum cineva drag a completat, "(a few) people matter - it's a promise." Si asta e toata umanitatea de care avem nevoie. 

Salt Lake, Larnaca, Cyprus