Wandering through Norwegian Woods

Sunt cărți care fie îți plac, fie îți displac, fără cale de mijloc. Pentru mine romanul lui Murakami se află undeva între cele două poluri, cu multe fire narative și abordări care intrigă, dar care în același timp cu elemente care irită.

Luată pe plajă, Pădurea norvegiană s-a dovedit până la un anumit punct o carte de vacanță, ascultând în fundal fie sunetele mării, fie melodiile din interiorul romanului (și am găsit astfel și acest playlist pe youtube). Acest bildungsroman este despre prietenie, traume care nu pot fi vindecate, sex, întrepătrunderea culturilor lumii și o generație Beat în universul japonez, libertatea și cunoașterea de sine, un roman care îți amintește – poate prea mult – de lumea din Marele Gatsby sau capitolul dedicat sanatoriului și lumea de neegalat a lui Mann din Muntele vrăjit, una dintre cărțile dragi mie.

S-a tot vorbit despre Beatles și melodia lor, despre felul în care memoria lui Watanabe pornește de la aceste versuri arhicunoscute... mie una mi-a plăcut această imagine ca metaforă a labirintului minții umane, a felului în care fiecare dintre noi se poate rătăci în propria minte, și drumurile pe care le poți lua în această pădure. Aș vrea astfel să spun că nu mi-a plăcut de Naoko, aș fi vrut să mă înșel în ceea ce privește sfârșitul ei care a fost mult prea predictibil, aș fi vrut să citesc despre un personaj mai puternic ... Murakami însă tratează și aruncă în momentele banale, joviale, sau pline de erotism frânturi din ceea ce marchează un om pentru tot restul vieții: moartea violentă sau violența din spatele cuvintelor spuse la durere (Midori), sinuciderea (Naoko/sora acesteia/Kizuki), propria vulnerabilitate, propriul hubris, propria limită (Reiku). Și ceea ce Murakami ne face să înțelegem este că fiecare dintre noi își are propria pădure norvegiană, că sunt lucruri imposibil de uitat, iar asta ne face umani, că efortul de a trăi cu ele se poate dovedi supraomenesc pentru unii dintre noi. Deși înțeleg asta, aș fi vrut să văd și o luptă, o evoluție, atât la Naoko, cât și la Kizuki. Personajele lui Murakami (în special cele feminine) nu evoluează, fiind tipuri de răspunsuri la diferite traume, iar singurul care pare a avea parte de un fel de evoluție și de a se maturiza este personajul principal, Watanabe.  

Ce mi-a displăcut și de ce mi-am dorit să-i pot da undeva între 3 și 4 steluțe pe Goodreads? Nu știu dacă e vina traducerii sau diferența dintre culturi, dar au fost dialoguri care mi s-au părut puerile, pe alocuri o carte scrisă pentru adolescenți, iar firul narativ simplist a ajutat la a deveni un bestseller, o carte citită de toți, în întreaga lume. Mi-ar fi plăcut să citesc această carte acum câțiva ani. Și aș mai adăuga intertextualitatea, care poate fi și un plus, dar care uneori a părut o imitare a unor scriitori americani/europeni mult prea evidentă. Aș fi vrut să văd mai mult o lume japoneză decât o lume a globalismului, atât în ceea ce privește viața personajelor, cât și în lumea literară. Și bineînțeles, îmi era dor de suprarealismul lui Murakami, mai prezent în alte romane decât aici.