Murakami and Our Uncertain Walls

I truly believe literature and children are at the core of who I am. They're my square one - where I find my peace. All the time, in any second, these two aspects are in my DNA. Life seemed to have had other plans for me, and I don’t yet know what this newly forged "I" will look like in the future, but whenever Life pushes me too far – into its chaotic mazes, its never-ending working hours, when I feel like a marionette, I pull the string and try to go back to square one, to my real sanctuary.

Style has always been something that I look for in a book, and although I have always enjoyed Murakami’s writings and his ideas, I have always felt something missing in the language, something that felt false, like it got lost in translation. Dialogues that sound unnatural in Romanian, descriptions that lose their meanings, and so on. So, with his latest novel, I tried the English version, which I think sounds much better than what I have read so far by him in Romanian.

Reading this novel felt like sitting in a quiet place, jazz playing in the background, rain tapping the windows. It’s like stepping out of reality, of how the world goes, and enjoying the other World that is in all of us, surrounded by our own Uncertain Walls. The borderland, the place where fiction and reality, conscious and unconscious, meet and have a drink together, where no one has a Name, and it’s ok, because here, in this place, there is no time, no hands on the clocks, no running, no egos, no shadows.   

“In my head, there was a battle going on between reality and unreality. At this moment I was standing right in the interstice between this world and the other world. There was a fierce split between the conscious and the unconscious, and I had to choose where I should belong.” (121)

“The flow of the river became an elaborate maze, and, just as it traveled deep underground, our reality, too, seemed to proceed inside us, branching out down several paths. Different versions of reality mixed together, different choices became intertwined, out of which a composite reality – or, what we come to understand as reality – took shape.” (131) 

“Single people need those kinds of modest rituals in their lives. To get through each day.” 366

“I shut my eyes and thought about time. In the past – for instance, back when I was seventeen – there was literally an inexhaustible amount of time. Like a huge reservoir, filled to the very brim. So there was no need to consider time. But now was different. Time, I knew, was limited. And as I aged, considering time ahad even greater implications. Time, no matter what, ticked away, ceaselessly. (370 )

“However, there isn’t just one reality. Reality is something you have to choose by yourself, out of several possible alternatives.” (423) 

Wandering through Norwegian Woods

Sunt cărți care fie îți plac, fie îți displac, fără cale de mijloc. Pentru mine romanul lui Murakami se află undeva între cele două poluri, cu multe fire narative și abordări care intrigă, dar care în același timp cu elemente care irită.

Luată pe plajă, Pădurea norvegiană s-a dovedit până la un anumit punct o carte de vacanță, ascultând în fundal fie sunetele mării, fie melodiile din interiorul romanului (și am găsit astfel și acest playlist pe youtube). Acest bildungsroman este despre prietenie, traume care nu pot fi vindecate, sex, întrepătrunderea culturilor lumii și o generație Beat în universul japonez, libertatea și cunoașterea de sine, un roman care îți amintește – poate prea mult – de lumea din Marele Gatsby sau capitolul dedicat sanatoriului și lumea de neegalat a lui Mann din Muntele vrăjit, una dintre cărțile dragi mie.

S-a tot vorbit despre Beatles și melodia lor, despre felul în care memoria lui Watanabe pornește de la aceste versuri arhicunoscute... mie una mi-a plăcut această imagine ca metaforă a labirintului minții umane, a felului în care fiecare dintre noi se poate rătăci în propria minte, și drumurile pe care le poți lua în această pădure. Aș vrea astfel să spun că nu mi-a plăcut de Naoko, aș fi vrut să mă înșel în ceea ce privește sfârșitul ei care a fost mult prea predictibil, aș fi vrut să citesc despre un personaj mai puternic ... Murakami însă tratează și aruncă în momentele banale, joviale, sau pline de erotism frânturi din ceea ce marchează un om pentru tot restul vieții: moartea violentă sau violența din spatele cuvintelor spuse la durere (Midori), sinuciderea (Naoko/sora acesteia/Kizuki), propria vulnerabilitate, propriul hubris, propria limită (Reiku). Și ceea ce Murakami ne face să înțelegem este că fiecare dintre noi își are propria pădure norvegiană, că sunt lucruri imposibil de uitat, iar asta ne face umani, că efortul de a trăi cu ele se poate dovedi supraomenesc pentru unii dintre noi. Deși înțeleg asta, aș fi vrut să văd și o luptă, o evoluție, atât la Naoko, cât și la Kizuki. Personajele lui Murakami (în special cele feminine) nu evoluează, fiind tipuri de răspunsuri la diferite traume, iar singurul care pare a avea parte de un fel de evoluție și de a se maturiza este personajul principal, Watanabe.  

Ce mi-a displăcut și de ce mi-am dorit să-i pot da undeva între 3 și 4 steluțe pe Goodreads? Nu știu dacă e vina traducerii sau diferența dintre culturi, dar au fost dialoguri care mi s-au părut puerile, pe alocuri o carte scrisă pentru adolescenți, iar firul narativ simplist a ajutat la a deveni un bestseller, o carte citită de toți, în întreaga lume. Mi-ar fi plăcut să citesc această carte acum câțiva ani. Și aș mai adăuga intertextualitatea, care poate fi și un plus, dar care uneori a părut o imitare a unor scriitori americani/europeni mult prea evidentă. Aș fi vrut să văd mai mult o lume japoneză decât o lume a globalismului, atât în ceea ce privește viața personajelor, cât și în lumea literară. Și bineînțeles, îmi era dor de suprarealismul lui Murakami, mai prezent în alte romane decât aici.