,,Copiii nu știau însă ce dramă avea să se-ntâmple cu trupurile lor, cum vor fi-mpodobite curând cu bătrânețe și degenerare. Cum vor purta pe degete, inele karmice, boli și dureri insuportabile, cum infarctul le va-nconjura umerii ca o mantie sângerie. Nu vedeau prin grosimea timpului coroana grea a cancerului ce-avea să le-apese tâmplele, colanul accidentelor de automobil, ordinul beției și-al disperării agățate de pieptul lor scheletic. Încă nu se treziseră vreodată din somn, acoperiți de sudoare, gemând și răcnind de groază la gândul că-ntr-o zi aveau să moară, și-apoi nu vor mai fi niciodată, că vor dispărea pentru cât ține veșnicia. Că nu vor mai gândi și simți, că viața lor a fost o scânteie într-o noapte fără sfârșit care mai bine nu s-ar fi aprins, mai bine nu s-ar fi aprins... Aveau decenii îndelungate-nainte, iar timpul stătea deocamdată pe loc, într-o eternă dimineață în care, vii și fragezi, cu brațe străveziu-roșiatice, se alergau la <<gardiana zece-zece>>, se ascundeau la <<fațea>>, se cotonogeau la fotbal, se deșelau la <<capra>> și <<lapte gros>>, spuneau bancuri, scuipau, râdeau și se-njurau, și se-ncăierau fără să le pese că trăiesc pe-un fir de praf dintr-un coloid fără margini, ce avea să se stingă cu-ncetul într-o mare de clipe, de ani, de milenii, de ere, de eoni, de yugas și kalpas...”
(Mircea Cărtărescu, Orbitor - Aripa dreaptă, 201-202)
No comments:
Post a Comment