Back to Square One

Pensamos que somos las víctimas del tiempo. En realidad la vía del mundo no es fijada en ningún lugar. Cómo sería posible? Nosotros mismos somos nuestra propria jornada. Y por eso somos el tiempo también. Somos lo mismo. Fugitivo. Inescrutable. Desapíadado.

Cormac McCarthy

Îmi imaginez uneori stând pe marginea unui lac și privind liniștea din fața mea. Fără trecut, fără amintiri, fără exemple de urmat, doar acest stillness în care mă pot afunda și pe care îl pot modela după voia și imaginația mea. Mă gândesc la toți oamenii care au stat în fața unui astfel de lac, dornici de a crea ceva, de a se crea pe ei înșiși, de a nu avea cu adevărat povara trecutului.

Așa cum s-a spus de nenumărate ori, artistul de astăzi trebuie să fie un postmodernist până în măduva oaselor. ,,The ugly truth is that books are made out of other books”, cum spunea McCarthy. Toate istorisirile au fost transmise, toate temele au fost epuizate, toate religiile și toate poveștile care au fost spuse cândva s-au transformat în mituri, în surse pentru acești cei care vor să vină.

,,Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci?” spunea Marin Sorescu în Iona. Artistul din zilele de astăzi se naște purtând în el artiștii trecutului, creațiile anterioare, tot ce a fost creat și spus înaintea lui. După atâția mii de ani, se mai poate spune ceva nou?

Urmăresc de ceva săptămâni Fargo și poate că dincolo de realizările cinematografice ale acestui serial, dincolo de actori, de construcția scenelor, de absurdul din el, ceea ce poate că m-a atras cel mai mult este această intertextualitate și până unde poate merge. Pe frații Coen îi știu de la No Country for Old Men – singurii care au reușit să-l înțeleagă și să-l transpună pe McCarthy pe micile ecrane (omițând aici The Sunset Limited). Poate că această sete a mea de a reface firul se trage de la James Joyce (Ulysses vs. Odiseea), de la anii copilăriei, de la felul în care memoria mea se joacă cu propriile amintiri. Un omagiu adus filmelor acestor doi regizori a devenit ceva nou, în care cred că adevărata ingeniozitate este acest vechi, acele secvențe/replici/personaje adunate și transpuse aici, într-un singur loc.

Așa că stau pe marginea acestui lac, ascultând sunetul din liniștea miilor de ani dinaintea mea, încercând să le descifrez și să le învăț limbajul, încercând să pătrund în lumea lor. Pentru mine, acest lac este coala de hârtie, pentru alții este lumea cinematografiei, a teatrului, a picturii, a artei. Retrăim clipă de clipă ce a fost cândva, mai vechi decât noi, atemporal, în care fie ne pierdem, fie reușim să (ne) acceptăm și să modelăm ceea ce avem deja. 

Delir

I have danced a tango with my hubris, with my chaos for quite a while. M-am afundat zilele acestea în somn și în cărți, căutând Tăcerea. Am încercat să îmi ordonez gândurile, să uit pentru ceva timp de toate grijile, de toate obligațiile, de toată lumea care mai cere o altă bucățică din mine. Să uit de Timp. Să uit de Societate. Să îmi amintesc de un eu fără măști.

Așa s-a făcut că m-am trezit citindu-l pe Cărtărescu. Cred că îmi era dor de o carte scrisă într-un astfel de stil, dor de o astfel de căutare. Un pariu al scriitorului, al arhitectului, cu sine însuși, în căutarea acelei scrieri totale. M-am trezit înotând în haos, în delir, în idei răzlețe, uitând și amintindu-mi totodată. M-am trezind gonind prin absurd, în căutarea unui sens, prin labirintul viselor și prin anii cei dintâi, prin mituri și psihologii, prin lumi și stări arhicunoscute, întorcându-mă brusc în mine. În labirintul minții mele, unde sunt eu, unde e Ithaca. În construcțiile cu care ador să mă joc, în miile de idei izvorâte dintr-un joc de cuvinte, în dorul meu pentru o astfel de literatură, în ceea ce Kerouac si Nabokov spuneau despre nebunie (pe lângă mulți alții). Și am simțit, pentru prima dată de mult timp, că respir.

*

,,Think you're escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home.” 

(James Joyce)

*

,,Ce cuprind paginile astea pe care le-am înşirat pe noptieră şi pe cearceaf? Sînt ele opera mea, sau Opera ei? Mai pot discerne ce e al ei de ce e al meu? Iarăşi mi-e frică. Pierdut în peisajul creierului ei, călcînd pe terenuri nesigure, prin zone roze şi sidefii, afundîndu-mă în văile circumvoluţiunilor ei, în rîpele vestibulare. Afundat pe cărări înguste în pădurea obscură a paleoencefalului ei, oglindindu-mă în apele epifizei (dar văzînd pe cine?), trecînd pe deasupra bolgiilor cu amintiri care urlă în smoală topită, sucindu-mă sub ploi cu fulgi de foc, suind purificat în mezencefalul plin de reptile şi de păsări cu dinţi, pierdut acolo, printre ferigile arborescente. Şi sus, explorînd cele şase straturi extaziate ale ncocortexului, pictate cu chipul Ginei deformat ca un fetus peste emisfere: frunte turtită, gură cu buze groase şi limbă enormă, trup minuscul, dar mîini cu degete cît tot corpul, răşchirate grotesc. Şi pretutindeni conclavul viermilor, insectelor, reptilelor, mamiferelor, adunările de gală ale ramapitecilor, australopitecilor, pitecantropilor, apoi oamenii de Cro-Magnon, romanii, celţii, dacii, slavii, tătarii, străbunicii, bunicii (Maricu şi Tanicu), părinţii, rudele, prietenii, eu însumi întîlnindu-mă cu mine însumi acolo, în creierul ei, şi nici un Virgiliu şi nici o Beatrice şi nici o mîntuire şi nici o urcare spre stele. Rătăcesc prin labirintul minţii ei, trag de pîrghiile prin care se rotesc ochii ei, apăs pedalele prin care se mişcă genunchii ei. Îmi privesc degetele micuţe şi noi, cu unghiile deja cojite. Cu ele am ţinut pixul. Deci - cine a scris?” 

(Mircea Cărtărescu – Gemenii)

Ma numesc Rosu

Sunt carti mai ,,personale", daca le pot numi astfel, mai aproape de noi, pe care le citim cu o ceasca de cafea alaturi, intr-o camera linistita, intr-un amfiteatru plin, sau pe o banca verde sau portocalie, printr-un parc preferat. Ne lasam purtati intr-un timp de demult sau intr-unul mai aproape de noi, pe care cumva il recunoastem. Suntem crescuti intr-un anumit spatiu cultural, avem acces la altele, suntem invatati cu literatura romana, americana, engleza, franceza, rusa, suntem invatati cu un anumit stil. Mi-am dorit insa mereu sa citesc si alte literaturi, alte popoare, sa le descopar prin scriitorii lor. Asta m-a condus la Orhan Pamuk, la Turcia, la constientizarea faptului ca nu stiu mai nimic despre traditiile acestei tari, la un alt fel de scriitor, din categoria celor care provoaca, facandu-te sa pasesti dincolo de zona ta de confort, scriind acele carti infernale, cu care te lupti, dar care iti deschid alte orizonturi de cunoastere, alte moduri de gandire. Si poate ca aceasta este una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii, dincolo de refugiile pe care ni le creeaza, aceasta posibilitate de a creste, de a intelege ce inseamna acea empatie culturala, dincolo de timp, si mai important aici, dincolo de spatiul geografic.

Daca ar fi sa compar Ma numesc Rosu cu vreo alta carte, m-as gandi la Numele trandafirului, de

Eco, si poate si la Razboi si pace, de Tolstoi. Aceste 3 romane sunt romane enciclopedii, complexe, care nu se rezuma doar la literatura. In ele gasesti – mai la vedere sau ascunse - tratate de istorie, de estetica, de semiotica … Si din toate aceste trei romane, cumva, in cartea lui Pamuk mi-a fost cel mai greu sa intru, sa o inteleg. O alta limba (nu cred ca am mai citit un roman din aceasta tara pana acum), o alta cultura, un secol mult prea indepartat. M-am tot gandit cum un român poate citi o astfel de carte, cand te gandesti la relatiile pe care le aveam cu turcii in acea perioada descrisa de Pamuk, la incompatibilitatea noastra culturala, la diferenta uriasa de gandire, de religie, la codul nostru care cumva ne-a fost transmis din generatie in generatie. Cum creem acea punte de timp si de spatiu, cum le putem intelege pe acele personaje, cate informatii detinem legate de miniaturisti, de istoria picturii in mare, de arta maestrilor franci, de gandirea si interdictiile Coranului, si in special, cum le putem intelege pe ultimele dintre acestea?

Pentru cei care citesc si altceva in afara de literatura, pentru iubitorii de istorie a artei, pentru artisti, scriitori, pictori, cartea ar putea fi un bun tratat pentru Turcia secolului XVI si arta miniaturistilor. Pentru ceilalti, noi, cititorii de rand, toate aceste informatii ne vor face sa ne pierdem in labirintul de informatii, si mai ca nu vom sesiza cum a fost scrisa aceasta carte: vechiul narator, care ne povestea ce se intampla, vechea perspectiva, este aici impartita intre toti. Cartea poate fi vazuta ca o pictura de mari proportii, in care fiecare are ceva de spus. M-am tot gandit la tehnica utilizata de Prezi: fiecare capitol este spus de altcineva, constient de conditia sa de personaj, adresandu-se direct cititorului, intrand in mintea ta si facandu-te sa gandesti, sa iei parte la actiune. Mai mult decat atat, ca intr-un joc suprarealist, Calul (imaginea tuturor caiilor otomani), culoarea Rosie, Cadravul, Diavolul, Banul si alte cateva obiecte preiau cuvantul, facandu-te constient unde trebuie sa privesti mai departe, si toate aceste voci prinse cumva de vocea suprema, Orhan, cel din carte.

Mi-a fost greu initial sa constientizez tehnica lui Pamuk, sa il apreciez. Am ajuns apoi sa nu ma mai pot opri din citit. Au fost momente, aproape de final, cand la fel ca si unul dintre personaje, Negru, am fost coplesita de avalansa de informatii despre istoria miniaturistilor. Ceea ce ii pot reprosa scriitorului este intinderea, poate nejustificata a romanului, intoarcerea obsesiva asupra acestei arte. De asemenea, nu cred ca ne bucuram de o traducere suficient de buna pentru acest roman (ma gandesc aici la amestecarea stilurilor, la folosirea unor cuvinte regionale intr-un context cat de cat modern, izolate printre celelalte).

Si cu toate acestea, in toate aceste amprente culturale care in acelasi timp fascineaza si ingreuneaza lectura, este placut sa gasesti amprentele cu care ai fost invatat, a unui Borges, a unui Eco, sa regasesti in toate acele povesti in povesti, in toate acele voci ecouri pe care le recunosti, impletite intr-o lume cu totul noua.