Fernweh

Poate că totul ni se trage de la prea multă singurătate sau de la teama de a singurătate. Conștientizăm cât de singuri și goi ne-am născut, conștientizăm că la fel vom părăsi această lume, în ciuda dorinței de a avea pe cineva la căpătâiul nostru. Încercăm să umplem golul acesta numit Viață cu tot felul de legături și fluturi, deși conștientizăm, mai mult sau mai puțin, că și acestea se pot rupe oricând. Numai că, vezi tu, paradoxal, nu cred că omul este făcut pentru singurătate. Trebuie să ne regăsim, să ne dăm, să comunicăm, să ne reflectăm în Celălalt. Iar Celălalt în noi.

Pentru mine, ,,memoria este identitate”, în toate culorile și formele ei. Uneori încercăm să uităm și am da orice pentru ca acele amintiri să piară din sufletul nostru, desi știm că acele amintiri-bumerang sunt cele care ne-au format și poate că nu am fi, fără ele, ceea ce suntem astăzi. Alteori izbucnim în hohote de râs în fața absurdului vieții, când nu ne mai rămâne altceva de făcut. ,,History is the nightmare from which I am trying to awake”, spunea un personaj drag mie, Istoria pe care inutil încercăm să o uităm, fie ea personală sau socială.

Și alteori, cei care tânjesc după o simplă întrebare sinceră de ,,ce mai faci”, după o îmbrățișare care ar putea înlocui o mie de cuvinte și explicații, după un moment de respiro în care să reieși din propria cochilie și de după toate zidurile în care te-ai baricadat, încep să scrie. Despre memorie și uitare. Despre mecanica iubirii și moarte. Despre istoria unei țări și istoria lor. Despre totul și nimic. Scriem pentru că ...

,,fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.” (127)

,,Scriem cărți pentru că odraslelor noastre nu le pasă de noi. Ne adresăm unei lumi anonime pentru că soția noastră își astupă urechile când îi vorbim.” 110

Și scriem pentru a încerca să ne facem auziți, pentru a ne regăsi pe noi, pentru a avea acea iluzie, pentru a umple golul dinăuntrul nostru ...

,,Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularității Taminei stă în faptul că ea nu dorește să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanții urechii sale” (96)

Și pentru că, într-un ultim moment, înainte de a reînvăța cum e să înoți – înapoi spre tine, departe de ceea ce Memoria și Uitarea înseamnă – să conștientizezi câtă nevoie ai de acest Celălalt ...

,,Ceea ce o intriga pe Tamina erau întrebările pe care i le punea. Nu conținutul lor, ci simplul fapt că i le punea. O, Dumnezeule, de când nu-i mai pusese nimeni nici o întrebare! I se părea că trecuse de atunci o veșnicie!” (192)

Trainspotting

I don’t like weak people. I don’t like people who keep blaming their life, their family, their destiny, a divinity for their own mistakes. I don’t like hearing “this is what my mother/father did when I was a kid, so I cannot be otherwise.” Yes, you damn can. With great effort, and indeed with some side-effects, but you can. All of us can. Because after all, isn’t what all of us want, to be a better person, and to be happy in life?

I understand that life’s a bitch. Meaningless, pointless, and there are few chances that in the future things will be better (although, as humans, we keep on hoping). But as Cormac McCarthy has kept on saying, we, the few ones, must “carry on the fire”, in this bad, absurd, vicious world, despite knowing that things will always be the same, that we cannot change humanity, that God won’t appear from nowhere and say “I’m here, I’m back”, that the world will keep pushing us down and didn’t care for our own suffering.   

I read half of Trainspotting. If I had to vote for the worst book that I read this year I think this would be. I get its point, I see the struggle, the misery, the absurdity of life – but is it the only book of literature that does this? And it is simply not the book for me. 

People may be attracted to it because of its Scottish dialect, its overuse of words like “cunt” and “fuck”, of its easy, neat construction of episodes. But when it comes to style and technique, it is just a novel that depicts well the world of addicts, and that’s it. Moreover, when it comes to the construction of characters one can easily observe how empathy and remorse are absent: when friends are dying, when babies are found dead and everyone asks for another injection. You could read in this book how someone is stealing something or how a baby dies, the language to describe these events is the same. And on a psychological level, I can get the author’s point of view: for an addict, nothing matters, only the drug.

I guess that my problem with this book is on a personal level. I really know that life’s a bitch, and life for the unprivileged ones is harsh, I know that everybody wants a goal, a difference in this life, but in the end, we all wish for that house, that family, that car and that steady job, for personal happiness. But I simply cannot read about such weak characters, who use drugs to escape the cruel (or invented) reality. Where is their will to get up from that place, from that apathy, where is their character? And if you have read this novel (or at least some pages of it), please think of Jack Kerouac’s The Road or Piri Thomas’ Down These Mean Streets.

Literature depicts Life (and Death), in all of its (their) aspects. I want to hear from it the struggle. The war within. The madness and the creation.  

A Summer in Books

Am evadat mereu în literatură. Și m-am regăsit în ea, o regăsire nu doar prin prisma personajelor, a ideilor, ci și a propriei căutări: o căutare obsesivă a celui mai precis cuvânt, a acelui ceva ce nu a mai fost spus, a scopului și locului literaturii în timp, mai ales astăzi. M-am regăsit în ea, la marginea dintre cititor-critic-scriitor fără vreo lucrare, în singura lume pe care am simțit-o întru totul Ithaca; mi-am tras de mică un scaun la acea masă lungă a scriitorilor de atunci și de acum, la care cumva toți sunt prezenți, și am învățat să-i ascult, pe fiecare-n parte.  

A fost o vară scurtă, în care m-am aruncat cu totul în câteva cărți pe care le voiam de mult să le parcurg, altele pe care abia le-am descoperit, recomandate sau luate din pură curiozitate, o vară de care m-am agățat, în prag de sfârșit, care ar trebui să încheie o etapă. Printre cărțile pe care le port acum în mine se numeră:

  1.. Nora Iuga, Sexagenara și tânărul – ceea ce m-a impresionat cel mai tare la această carte a fost tinerețea, vitalitatea, dar și vulnerabilitatea pe care am simțit-o  ... nu a fost un singur cuvânt în care să o fi simțit pe Nora bătrână (urât, cumplit cuvânt).  Un stil alert, jucăuș, plin de amintiri, dar care comentează pe alocuri și ceea ce este literatura în ziua de azi, și una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o anul acesta.

   2,  Vladimir Nabokov, Lolita – datorită Norei Iuga mi-am amintit de Lolita, o carte care a fost cu mult altfel decât mă așteptam, în care Limbajul este cel care orchestrează totul. Căutarea, îmblânzirea Cuvântului, cam despre asta e vorba în Lolita. Nu sunt însă întru totul de acord cu Nabokov când vine vorba de literatură și societate. Cred că literatura poate reflecta și rescrie societatea, că poate fi o oglindă nu doar a ei, dar și a noastră înșine (pentru ultima parte a se vedea Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte).

    3, David Lodge, Născut într-un ceas bun – Un altfel de scriitor, o carte în care am găsit un om diferit de cel pe care mă așteptam să îl întâlnesc, și în care m-am regăsit pe planul acela de care menționam la început.

   4, Kurt Vonnegut, Jr. – Sirenele de pe Titan – cred că Vonnegut este unul dintre cei mai inteligenți scriitori pe care i-am citit. Nu îmi plac SF-urile, dar Vonnegut este o excepție prin stiul și umorul folosit. O scriere ateistă, plină de ironie la adresa căutării unui sens în viață, un răspuns ironic la întrebările omenirii legate de divinitate, determinism și liber arbitru.

   5,  Julio Cortazar – Șotron – nefinalizată, dar care trebuie amintită aici. E una dintre cărțile care mă fac să regret că nu știu spaniola, o carte care ar fi trebuit citită în această limbă, o carte grea – cea mai grea dintre toate cele amintite – o scriere care transcende literatura, în care nu povestea în sine este cea importantă, ci Cititorul și cum se citește.   

Bineînțeles că au existat cărți la polul opus. Două dintre ele – Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night Time, despre care nu sunt așa multe de zis, și Cecilia Ștefănescu – Intrarea Soarelui – o carte ciudată, cu potențial, dar care a eșuat printr-o avalanșă a comparațiilor și a cuvintelor prost alese. 

Curiosities of the Mind

"I think we ought to read only the kind of books that wound or stab us. If the book we're reading doesn't wake us up with a blow to the head, what are we reading for? So that it will make us happy, as you write? Good Lord, we would be happy precisely if we had no books, and the kind of books that make us happy are the kind we could write ourselves if we had to. But we need books that affect us like a disaster, that grieve us deeply, like the death of someone we loved more than ourselves, like being banished into forests far from everyone, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is my belief."

(Franz Kafka)

I like doing things differently. I try to always do something new, to be creative in my job, to challenge the people who are around me, to play a lot – with words, gestures, actions, both in my professional and personal life. Life is memory and playfulness for me. However, stability is that one thing that I most want, expect and need from my people. To feel the ground beneath my feet when I am with them. To feel sure of what I am to them. Maybe, because as someone who I recently met remarked, I am not fond of material things, but of stories and human beings. 

Empathy can be an annoying thing – imagine how it is to sit on a table and to literarily feel others’ emotions and worries. Most of the time, if you are with strangers, you have no clue why are they feeling the way they feel. I do not know how some people can be such a magnet of emotions. I can read people quite easily, but paradoxically, I am unable to read their feelings towards me. That’s why I tend to repeat things or to create my own routines. For instance, I tend to go to the same places where I felt their warmth or I felt sure of my people, be it summer or winter. I tend to repeat the old gestures. I tend to avoid the places where I felt insecure. I tend to create my own illo tempore, my sacred temple in my sacred spaces. I play with tradition, with the old memories, trying to make, to put together my puzzle of stability from different days, hours and images.

My need of stability, my insecurity in front of changes, makes me think of autism. I have always associated it with a strict routine, with a plan that should always be followed, of people who has to know for sure what is going to happen next. And then I go on to other characteristics, such as their emotional world, their physical features, or their intolerance to sounds or being touched.

Mark Haddon’s book, The Curious Incident of the Dog in the Night-Time, could have been a good book. But it's not. It talks about an autistic boy, Christopher, but it lacks style, and it tends to be commercial. I acknowledge his knowledge of autism, and its message – it doesn’t matter your illness (or other problems), you can overcome it/them, and be who you want to be.

While I was reading it I felt like watching an ordinary film. That kind of film which is being shown on TV during Christmas, or that kind of film which you want to watch when you want to unplug your mind from everything. And let’s face it – I think that all of us watch from time to time such films. We search for the happy ending, for simple, superficial things, for an escape from our lives and meaningless.

However, I do not tend to read such books. Don’t know exactly why. Maybe my mind is so chaotic that it finds itself in books like The Brothers Karamazov (yes, that book helped me disconnect from my tiredness), or Faulkner’s/Marquez’s/Sabato’s books. Maybe because I grew up with books and found myself, and moulded a world in them.

To return to Haddon’s story, I think it would have been better if it had been written on different voices. If he didn’t try so hard to have a happy-ending. I get why it has to have one, but … I didn’t like the part with people who are dead and then they are not. And who return in people’s lives just like that. I think it is okay for children/teenagers, good for a school book-club, good for an English lesson (I did note something on it about this). But for me, as a reader, it simply didn't get to me.

Motherhood

“So for good or bad, she knew, to call yourself a mother the only thing you had to do was show up for the job. And stay.

And some are saints and some are martyrs.

Some are victims.

Some are vanished.

Some are walls.

Some emit more light than they absorb, creating their own planetary systems.

Some are sole survivors of the war against themselves. Some are slaves.

And some are furies.

Some are cold, and some are tender.

Few are blameless.

All have names.

Each must answer for her child’s existence.

[…] Still, she kept wishing. For years she’d taken future motherhood, her future in maternity, for granted. Look around – all you see are mothers, women born to it, women who have children just as casually as breathing, women who have babies hanging off their hips like fruit.”

(Marianne Wiggins, Evidence of Things Unseen, 239-240)

Insomnii

De ceva saptamani am uitat si eu cum se mai doarme. Noaptea in special, in acel intuneric pe care tot incerci sa-l alungi de langa tine. Poate ca nu am stiut niciodata, si m-am obisnuit - mai mult decat ar fi trebuit - cu insomniile care nu-ti mai dau pace. Asta pana ce te intalnesti din nou cu tine insati, acolo unde te astepti mai putin, in incercarea de a chema somnul, de a rupe sirul gandurilor, de a te uita, de a nu te reintalni cu tine insati. O pagina cu mici semne descifrate parca intr-un alt timp, care-ti aminteste de acel tu - uitat, insomniac, ratacit. Prea ocupat cu gandurile adunate-n manunchiuri de amintiri, gata oricand sa dea pe dinafara. Le linisteai candva scriind. Si asta parca intr-o alta viata. Acum doar umbra ta mai poposeste deasupra unor ecouri venite din acele alte lumi, rostite de alte glasuri, pe jumatate vii, spre a-ti aminti ... numai somnul nu vrea sa-si reaminteasca de tine. 

,,Am uitat deja deseori cum sa dorm si-a trebuit sa reinvat apoi cum se face. Ori e foarte simplu, ori nu merge deloc. Totul doarme spre dimineata, chiar si pisicile si cainii se tot invart in jurul tomberoanelor doar o jumatate de noapte. Cand stii ca tot nu poti sa dormi, e mai usor sa te gandesti in camera intunecata la ceva luminos, decat sa inchizi ochii degeaba. La zapada, trunchiuri varuite de copaci, camere albe, mult nisip – cu asta mi-am petrecut timpul pana s-a luminat de mai multe ori decat mi-as fi dorit.”

 (Herta Muller - Astazi mai bine nu m-as fi intalnit cu mine insami)

Et in Arcadia Ego

Violence tortures me. I hate it, I run away from it; I try to avoid it as much as I can. Violence is my weakest spot, be it physical or hidden in the spoken word. I turn off the TV when I see it, or I change the channel. I skipped classes when my teachers/professors were too aggressive, I gave up my pride, my point of view when my friends were too violent in their language. I withdraw in myself. In 90% of the cases, I run away. Because violence is my torture, the thing that I hate the most, the thing that I cannot face. Sometimes I answer through violence. And I hate myself when I do this. I wish we could live in a peaceful world, without wars, fights, violence….

“It was thirty minutes before anyone appeared in the street.  They spoke in whispers.  As they approached the cantina one of the men from inside appeared in the doorway like a bloody apparition.  He had been scalped and the blood was all run down into his eyes and he was holding shut a huge hole in his chest where pink froth breathed in and out.  One of the citizens laid a hand on his shoulder.

A donde vas? He said.

A casa, said the man.” (190)

So how the hell can I read and choose him?

I strongly believe we are our choices. And as this book points out, human beings are beasts. It is in our nature – Americans, Romanians, Chinese, Russians – to be driven by evil, to hit, to kill, to hurt the one next to us. We are selfish beings, animals, and most of us are unable to see the Other, be it male or female, husband or wife, mother, father, friend, sister or brother. We see ourselves as the Universe, either we acknowledge this or not, and nobody and nothing else, except our needs, matter. In our road to success, or growing up, we leave behind dreams, people, principles. We blame the others, rarely ourselves. We lack time to try to see through their eyes. And we become the things that we hated the most. In our way to conquer civilization.  

Cormac McCarthy is a highly intellectual writer. His prose is filled with symbols from various areas, and in order to really understand him you need some help – history books, knowledge of Spanish, German, philosophy, religion. He is one of the most lyrical writers that I have ever known. And at the same time, Blood Meridian is by far the most violent book that I have ever read, and one of the most shocking. It was really difficult to digest, to understand, and way too often it was unbearable. It was also difficult when it came to vocabulary, to syntax, to style. After I had finished it, I didn’t know what I want to do next: to start all over again, so I can understand it better, or I felt happy that it was over, no more massacres, deaths, killings …

I don’t know how many can read such a book because of its violence and language, but I know for sure that this novel goes beyond literature. Man is war, man is destruction, man is chaos. And still, I stubbornly believe that there is a glimpse of hope for this world. Because violence is my torture.  

Ma numesc Rosu

Sunt carti mai ,,personale", daca le pot numi astfel, mai aproape de noi, pe care le citim cu o ceasca de cafea alaturi, intr-o camera linistita, intr-un amfiteatru plin, sau pe o banca verde sau portocalie, printr-un parc preferat. Ne lasam purtati intr-un timp de demult sau intr-unul mai aproape de noi, pe care cumva il recunoastem. Suntem crescuti intr-un anumit spatiu cultural, avem acces la altele, suntem invatati cu literatura romana, americana, engleza, franceza, rusa, suntem invatati cu un anumit stil. Mi-am dorit insa mereu sa citesc si alte literaturi, alte popoare, sa le descopar prin scriitorii lor. Asta m-a condus la Orhan Pamuk, la Turcia, la constientizarea faptului ca nu stiu mai nimic despre traditiile acestei tari, la un alt fel de scriitor, din categoria celor care provoaca, facandu-te sa pasesti dincolo de zona ta de confort, scriind acele carti infernale, cu care te lupti, dar care iti deschid alte orizonturi de cunoastere, alte moduri de gandire. Si poate ca aceasta este una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii, dincolo de refugiile pe care ni le creeaza, aceasta posibilitate de a creste, de a intelege ce inseamna acea empatie culturala, dincolo de timp, si mai important aici, dincolo de spatiul geografic.

Daca ar fi sa compar Ma numesc Rosu cu vreo alta carte, m-as gandi la Numele trandafirului, de

Eco, si poate si la Razboi si pace, de Tolstoi. Aceste 3 romane sunt romane enciclopedii, complexe, care nu se rezuma doar la literatura. In ele gasesti – mai la vedere sau ascunse - tratate de istorie, de estetica, de semiotica … Si din toate aceste trei romane, cumva, in cartea lui Pamuk mi-a fost cel mai greu sa intru, sa o inteleg. O alta limba (nu cred ca am mai citit un roman din aceasta tara pana acum), o alta cultura, un secol mult prea indepartat. M-am tot gandit cum un român poate citi o astfel de carte, cand te gandesti la relatiile pe care le aveam cu turcii in acea perioada descrisa de Pamuk, la incompatibilitatea noastra culturala, la diferenta uriasa de gandire, de religie, la codul nostru care cumva ne-a fost transmis din generatie in generatie. Cum creem acea punte de timp si de spatiu, cum le putem intelege pe acele personaje, cate informatii detinem legate de miniaturisti, de istoria picturii in mare, de arta maestrilor franci, de gandirea si interdictiile Coranului, si in special, cum le putem intelege pe ultimele dintre acestea?

Pentru cei care citesc si altceva in afara de literatura, pentru iubitorii de istorie a artei, pentru artisti, scriitori, pictori, cartea ar putea fi un bun tratat pentru Turcia secolului XVI si arta miniaturistilor. Pentru ceilalti, noi, cititorii de rand, toate aceste informatii ne vor face sa ne pierdem in labirintul de informatii, si mai ca nu vom sesiza cum a fost scrisa aceasta carte: vechiul narator, care ne povestea ce se intampla, vechea perspectiva, este aici impartita intre toti. Cartea poate fi vazuta ca o pictura de mari proportii, in care fiecare are ceva de spus. M-am tot gandit la tehnica utilizata de Prezi: fiecare capitol este spus de altcineva, constient de conditia sa de personaj, adresandu-se direct cititorului, intrand in mintea ta si facandu-te sa gandesti, sa iei parte la actiune. Mai mult decat atat, ca intr-un joc suprarealist, Calul (imaginea tuturor caiilor otomani), culoarea Rosie, Cadravul, Diavolul, Banul si alte cateva obiecte preiau cuvantul, facandu-te constient unde trebuie sa privesti mai departe, si toate aceste voci prinse cumva de vocea suprema, Orhan, cel din carte.

Mi-a fost greu initial sa constientizez tehnica lui Pamuk, sa il apreciez. Am ajuns apoi sa nu ma mai pot opri din citit. Au fost momente, aproape de final, cand la fel ca si unul dintre personaje, Negru, am fost coplesita de avalansa de informatii despre istoria miniaturistilor. Ceea ce ii pot reprosa scriitorului este intinderea, poate nejustificata a romanului, intoarcerea obsesiva asupra acestei arte. De asemenea, nu cred ca ne bucuram de o traducere suficient de buna pentru acest roman (ma gandesc aici la amestecarea stilurilor, la folosirea unor cuvinte regionale intr-un context cat de cat modern, izolate printre celelalte).

Si cu toate acestea, in toate aceste amprente culturale care in acelasi timp fascineaza si ingreuneaza lectura, este placut sa gasesti amprentele cu care ai fost invatat, a unui Borges, a unui Eco, sa regasesti in toate acele povesti in povesti, in toate acele voci ecouri pe care le recunosti, impletite intr-o lume cu totul noua.

Empires of Dirt ...

We are so damn alone in this world … Poate ca fiecare dintre noi constientizeaza asta intr-o zi. Golul acela, pe care dorim sa-l umplem cu oameni, societate, prieteni, teluri, visuri, nesatul, acela care cere un scop, care intreaba care-i sensul in toata povestea asta, care ne face sa ne temem de moarte, sau din contra, sa ne tot gandim la ea.

S-a tot scris despre Toamna patriarhului: povestea tiranului, cu-n stil izbitor de asemanator cu monologul lui Molly Bloom din Ulysses, la care ar trebui revenit atunci cand se vorbeste de acele roluri atat de puternice ale personajelor feminine ale lui Marquez.

Cred ca Toamna patriarhului e povestea omului singur. Al omului nu atat de mult avid de putere, ci al omului dornic de dragoste, care nu se teme intr-atat de moarte cum se teme de incapacitatea celor din jurul lui de-a il iubi, de la propria mama la ,,prieteni” si generali, la sotia sau amantele sale. Patriarhul nostru nu ofera doar un regat pentru un gest de iubire, ci realitatea insasi, pe care incearca sa o modeleze dupa bunul sau plan. El intruchipeaza in imaginea batranului care-ti provoaca repulsie sau mila umanitatea insasi, cu ce are mai bun, decreptitudinea si barbaria ei, toate asezate in fata acelor persoane din viata lui.

Si totusi, cumva, se esueaza in acest drum de-a avea totul, sau in acel simplu fapt, pe care ,,muritorii" de rand l-ar avea: a fi indragit, iubit, in oricare sens, de un alt om. In gandurile incalcite si-n naratorii care-i cunosc povestea, in fiecare el, ea, noi, eu, tu, in delirul stilului, al vietii, al bolii si-n linistea mortii, de ce unii oameni, oricat de multe ar da, oricat de sclavi ai iubirii ar fi, in imparatia ce-o stapanesc, in teama ce-o inspira, in grandoarea, maretia, aviditatea sau hidosenia sa, indiferent unde sunt, indiferent daca dau tot ce e mai bun dintr-o fiinta umana, fie ca incearca sa se impuna prin forta, instincte, tot ce e mai hain in noi, fara a stii o cale de mijloc, nu sunt capabili in a fi iubiti? 

August: Osage County

God gave us our family; thank God we can choose our friends!

,,Familie” e mai mult decat un simplu cuvant. E locul unde ne simtim noi, unde suntem acceptati asa cum suntem, unde gasim protectia, dragostea, caldura si energia de care avem nevoie pentru a continua. Putem pierde totul, putem fi infranti sau putem face toate boacanele de pe fata pamantului. Stim ca acolo, indiferent ce, este Ithaca noastra, ca acel ceva nimeni nu ni-l poate lua …  

Numai ca, vezi tu, pentru unii ,,F.a.m.i.l.i.e” e un cuvant greu de rostit. La celalalt capat al definitiei sale originale. Un cuvant pentru care nu gasesti cu usurinta o definitie sau pe care nu-l poti rosti, gandi la el fara sa nu simti o arsura in adancul maruntaielor tale.

“We're all just people, some of us accidentally connected by genetics, a random selection of cells. Nothing more.”

August: Osage County e departe de a fi o comedie. Nu poti sa nu iti abtii zambetele la anumite scene memorabile sau sa nu admiri felul in care Meryl Streep joaca, dar dincolo de ele, filmul prezinta o poveste tragica, al naibii de reala (cu exceptia unui singur element).

Piesa de teatru cu acelasi nume a lui Tracy Letts a primit premiul Pulitzer. A fost apoi jucata pe Broadway, acum regizata de John Wells. Nominalizata la un Oscar pe care cu siguranta-l merita. E un film care te face sa gandesti, pentru cei care cred ca Familia e sfanta, care te face sa constientizezi cat de fericit, de norocos si de privilegiat esti pentru acei oameni de langa tine. Pentru cei care vor sa-si dezvolte spiritul empatic si vor sa vada cum e ,,de partea cealalta”. E un film pentru cei care nu pot vorbi de propria familie sau care cu greu pot lua parte la intalniri intre rubedenii, nunti, inmormantari … Un respiro si o regasire. E un film pentru cinefili, de calitate, diferit, care desfide unul dintre cele mai puternice mituri ale omenirii, si care poate ca fiecare dintre noi ar trebui sa-l urmareasca. 

The Autumn of My Soul

Nu am stiut niciodata daca felul meu de a fi, de a gandi sau de a simti a fost intotdeauna cel corect, cel uman, cel care sa protejeze propria fiinta. Nu stiu daca viata ar trebui judecata in termeni de ,,bine” si de ,,rau”, de ,,corect” si ,,gresit”. Evoluam sau involuam si nu stim exact cum am ajuns pana-n acest punct… Cu totii ne pierdem in goana dupa bani, pentru a avea o casa ,,cat mai frumoasa”, pentru o vacanta pe an cat mai departe de casa, pentru o masina, pentru comfort. Eu, tu, noi, fara exceptii. Renuntam in fiecare zi cate putin la noi, la placerile sau principiile pe care le aveam in adolescenta, devenind una si aceeasi cu cei pe care i-am privit in trecut cu mila, cu teama, cu dorinta de a nu deveni sau de a nu avea viata pe care ei o au.

Ma intreb pentru cine traim cu adevarat. Rapoartele si fisele pe care le facem abia daca sunt citite. Nu putem face o diferenta pentru toti elevii nostri, nu putem avea rabdarea necesara de-a ii asculta si intelege pe toti, nu putem fi acolo, intotdeauna, pentru ei. Si atunci cand ne ciocnim de insiguranta/”inocenta”/problemele parintilor, cand avem atatea ziduri intre noi si ei, cum mai putem lupta in a duce la liman un suflet de om?... Suntem de inlocuit. In meseria noastra. In vietile personale. In ceea ce oferim lumii. In cele zece ore pe care le petrecem lucrand zi de zi. Si cu totii suntem egali in nimicnicirea ce ne asteapta dupa cateva clipe petrecute aici. Indiferent cat ne-am permis sa traim, cat ne-am ascultat pe noi insine, cat ne-am descoperit, cat am iertat, cat de fericiti ne-am ingaduit sa fim sau cat ne-am sacrificat pentru o lume care cu siguranta ne va uita.

,,Suntem de inlocuit”. Probabil ca aceasta este marea mea problema. Sunt de inlocuit in meseria pe care o practic, in ciuda daralor de amintiri ce poate le las in urma. In munca titanica, sisifica, pe care incerc sa o duc pana la capat. In inimile oamenilor mei, care insa pentru mine sunt de neinlocuit. …

Suntem mai obositi cu fiecare an ce trece. Mai infranti. Mai vulnerabili. Ne intrebam daca lumea si Dumnezeii in care am crezut de mici exista oare pe undeva prin lumea asta mica. Ne intrebam daca basmele acelea pe care le-am purtat mereu in noi insine pot face parte din realitatea noastra. Daca miturile in care ne-am refugiat sau pe care le-am tot cautat prin carti si-n ochii celorlalti chiar exista. Pentru ca, vezi tu, le-am vrut mereu parte din viata mea. Daca acea ,,vesnicie” in care am tot crezut nu e doar un alt lucru evanescent, firav, plapand…. Daca drumul spre Ithaca e o alta absurditate nascocita si daca toti oamenii din acest loc, pe care i-ai asezat ca temelie, sunt vii, reali, calzi, prezenti sau doar o alta iluzie la strigatele tuturor de a nu fi de-a pururi singuri … de a fi vazuti, de a fi iubiti, indragiti, apreciati, de a umple golurile prezente-n fiecare dintre noi.

In plina iarna si-n plin viscol, ma intorc spre toamna mea. Ca un fluture ce zboara pentru o ultima data, constient dar incercand sa ignore cat de scurte sunt momentele pe acest pamant. M-am tolanit in pat, uitand de intregul cenusiu de-afara si din mine, cu o carte de Marquez in brate. M-a facut sa privesc inapoi, sa simt cum timpul nu a trecut pe langa mine, cum acele lucruri pe care le-am vrut, pe care le simt ca ma definesc, in care cred, au ramas acolo … prafuite, ciobite de timp, dar inca in picioare… Si sunt cea de acum zece ani si cea de acum, cu un roman de Marquez alaturi. La fel ca atunci, la fel ca acum, prinsa in delirul acestuia, in lungile sale fraze, in vraja acelor cuvinte, lasand orele si oricare alta obligatie sa treaca pe langa mine si pe toate acele cuvinte. Intelegandu-l pe Faust inca o data in dorinta de-a opri Timpul. Simtindu-ma inca o data acel copil ce-a tot asteptat un urs de plus, captiva intr-o lume ce-a fascinat-o dintotdeauna, in acel tip de literatura altfel, puternic, de neinteles poate de unii, in fata caruia insa tu ingenunchiezi, pe care-l resimti atat de aproape de tine, atat de cunoscut,  in propriile vene …

Se spune ca ne schimbam. Ca una citim in copilarie, adolescenta, alta in anii de viitor. Ca altfel privim lucrurile. Numai ca literatura mea de suflet a ramas mereu aceeasi – trecand bineinteles peste cartile din ,,frageda pruncie". Inca o schimbare ce nu s-a produs in mine. Aceeasi regasire, aceleasi sentimente, aceeasi sete de nastavilit, aceeasi dragoste pentru Marquez. Sunt conexiunile care au tot aparut, cuvintele care se perinda dintr-o carte-n alta, stilurile care-ti amintesc si de celelalte carti citite…. Dar nucleul, esenta, si ceea ce ma defineste, au ramas aceleasi.

Mereu m-am jucat printre cuvinte. In jocurile de nisip, pe tobogane scrijelite, pe bancile liceului sau gonind spre ele in facultate. Mereu m-au facut sa ma simt Acasa si mereu m-au indepartat de-o lume din care voiam atat de mult sa fac parte … Mereu m-am refugiat in ele, cautandu-le, ascultandu-le, nesimtindu-ma atat de singura, alaturi de ele, incercand din rasputeri sa le prind si sa-i fac pe cei dragi mie sa inteleaga aceasta dependenta/nevoie/parte din mine… Nu cred ca am reusit asta vreodata.

Marquez a ramas neschimbat in mine. Unul dintre oamenii de neinlocuit pentru mine, unul dintre pilonii identitatii mele, cel putin atunci cand vorbesc despre literatura, unul dintre aspectele ramase neschimbate, neclintite in mine. Privesc un deja-vu, intr-o oglinda ciclica a timpului, intr-un Eu inca prezent si viu, intr-o energie/nebunie pe care vrei s-o scoti la suprafata si nu stii cum, in ,,acel ceva” ce-l simti, ce-l vezi, ce-l intelegi, dar de care ti-e atat de greu sa te aproprii, sa-l identifici, sa imblanzesti cuvintele pentru a le gasi pe cele potrivite …

Virginia Woolf a spus ca words live in our minds: 

"It is words that are to blame. They are the wildest, freest, most irresponsible, most unteachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries; they live in the mind." (On Craftsmanship...)

Cred ca traiesc si-n sufletele noastre, puse acolo de cine stie ce divinitate plictisita, curgandu-ne uneori prin vene. E poate acest triunghi mind-soul-veins ce ne chinuie, ce trebuie inteles, cautat, descoperit ………   

Andre Derain - L'estaque

My Revolutionary Road

,,Nebunia mă urmărea încă din fragedă pruncie, pândindu-mă de după un pom sau un bolovan. Treptat m-am obişnuit să simt aţintită asupra mea privirea de sepie a acelor ochi neobosiţi care se mişcau lin pe traseul vieţii mele. Totuşi n-am cunoscut nebunia doar sub forma unor umbre malefice. Am cunoscut-o şi ca pe o explozie de extaz, atât de bogată şi de zdrobitoare, încât lipsa unui obiect palpabil prin preajmă, asupra căreia ea să se poată descărca, a fost pentru mine o formă de evadare.” (Nabokov, Priveste-i pe Arlechini, 248)

For me, 2013 is synonym with “dreams deferred”. Not to mention the lack of snow from this year.  So I want everything that belongs to 2013 to go away. And I want my own self back. My insanity. My games. My energy – to let it out. I want the people that I love in my future, but I don’t wish for ordinary things anymore.

I don’t draw lines at the end of a year. But I really wish to do this now, because of all the wars fought within myself. I wrote very little, here, on this half-abandoned blog, and for my own personal projects. I failed an important thing in my “career”, and I also lost a dream. And I guess that this is the most painful thing for our souls: the dreams that we love, that we cherish, our own children, buried inside ourselves, being killed by others and by us before we even start working on them. It’s like losing a baby, a limb, a piece of your own identity. And I don’t want this to go on in 2014. I read fewer books – I think it’s the “poorest” year from all my life.

However, I cannot say here that I haven’t found some new titles and writers. My favourite book and author from 2013 is without a doubt Cormac McCarthy – The Crossing. It’s the book which gave the title of a dream, a book that I love, which reminds me a lot of Johnny Cash. It’s about the death of the American dream, or another kind of it, it’s about the loneliness of the soul, the history of America, and also our own personal histories. Because, as Joyce was saying, “History is a nightmare from which I’m trying to awake.” Be it personal or social.

Other great books that I read this year are Paul Auster’s The New York Trilogy, Kurt Vonnegut’s Slaughterhouse 5, Paul Harding’s Tinkers, Thomas Pynchon’s The Crying of Lot 49 – awesome book -, Jose Donoso’s The Obscene Bird of Night, Ernesto Sabato’s On Heroes and Tombs, and Steinbeck’s To a God Unknown. It’s difficult to say which one of these is better than the other ones. I could definitely say that McCarthy was my year’s favorite, followed by all of these books.

Maybe the greatest disappointment was Papini’s A Man Finished. Interesting, philosophical, brutal. But a book that I had to read when I was a teenager and not now. Good for this year, though.

Hoping that 2013 is really over. Hoping that I should or someone would remember me that I want more from life. Hoping that maybe that miracle that I have been waiting all my life will suddenly come true.  

And let it be insanity …. 

Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)

Personal Jesus

Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa.

Julias Barnes

Someone who's there... 

A crede, a nu crede. Sarbatorile Iasului, cu imbulzeala lui, culorile lui gri si moarte, in ciuda kitsch-ului de pe strada, ma lasa cu un gust amar. Nu am inteles mai niciodata de ce oamenii se calca in picioare cateva zile pe an pentru a pune mana pe un corp ,,sfant”, ,,facator de minuni”, si apoi se intorc linistiti la sarmalele lor.  Nu am putut intelege zilele in care ,,nu se face treaba”, datinile alea stupide, in care se pupa icoane, maini, haine, aglomeratiile haotice, si constructia a cat mai multor biserici, cand sunt atatia oameni care ar avea nevoie de fondurile alea... Si totusi, exista un Dumnezeu inauntrul meu ce-l caut. Nu ma pot defini nici ca a believer, dar nici ca o atee. Mereu am fost atrasa de sacralitate si profanitate, iar din moment ce cred in acestea doua, si in umanitate, zic eu ca ultimul termen nu mi se potriveste.

Poate ca imi formez propria religie, si poate ca de asta Eliade ca istoric al religiilor, ca om de cultura, (si nu ca scriitor) imi este atat de drag. Pe lista obligatorie de lectura se numara si cartile lui din Istoria religiilor. A crede, a nu crede – nu e vorba de adoptarea  unei pracitici, a unei Biserici, a unui sfant. E o curiozitate, un alt fel de cautare, o negare si o acceptare. Credinta in orice (zeu, fiinta, principiu) e ceva intim, a priori poate, ceva innascut in noi insine, in valorile noastre. As vrea sa cunosc religiile lumii pentru vechea mea pasiune pentru istorie, pentru a (re)descoperi alte principii, alte mituri, alte mitologii.

Pe lista de la bookblog, unde am ramas datoare in vartejul din fiecare zi, s-a numarat si cartea lui Shashi Bhushan Dasgupta, despre Buddhismul tantric. Multe dureri de cap la anumite pagini, dar extrem de interesanta la altele. Ceea ce mi-a captat atentia a fost perspectiva asupra realitatii si acea amanare a propriei salvari pentru binele celorlalti, umanitatea cu care buddhismul din perioada Mahāyāna se caracterizeaza. Cel care a obtinut desavarsirea ramane pentru a ajuta lumea, se sacrifica pentru ea, ii arata o altfel de gandire/perspectiva, etc. Acest aspect mi-a amintit de Platon si de mitul pesterii, de acel paideia si de misiunea philosofului...

Dar, revenind in zilele noastre, mereu am vrut sa vad Omul ca pe o fiinta capabila de sentimente, de empatie, de a-l vedea si pe celalalt; omul care se poate descatusa din rutina sa, din ambitiile sale, din datoria sa de a fi si de a cauta acea fericire stereotipica, comuna tuturor. Instinctul de conservare, darwinismul, si lumea din jurul nostru ne invata sa ne punem pe noi inaintea celorlalti, sa privim in noi, si numai in noi, desi ironic, suntem guvernati in fiecare noua zi (si schimbati la un moment dat) tot de altii ca noi. Imi este greu uneori sa mai cred in aceasta umanitate, prin lectiile pe care viata mi le-a oferit, prin ceea ce vad zilnic, prin ceea ce unii m-au facut sa simt. Cioran, in Inspita de a exista spunea ca cel mai puternic om este cel care nu iubeste pe nimeni. E adevarat, e fals, e relativ...  Ei bine, pentru a ne cunoaste pe noi, poate ca ar fi bine sa incepem sa privim si-n ceilalti, sa fim constienti nu doar de prezenta lor (fizica), ci si de ceea ce cel/cea de langa noi simte sau il face sa se comporte intr-un anumit fel.

Peste toate iernile ce s-au asternut in mine, vreau sa mai cred in Om. In acela care intinde o mana unui copil ce cade, unui batran ce are nevoie de cineva alaturi, in Omul ce crede in prietenie, ce-si face timp pentru lucrurile alea marunte din viata lui, care stie sa spuna ,,multumesc” si sa ne caute nu doar atunci cand are nevoie de ajutor. In loc sa dam bani pe pomelnice, sa ne cautam mantuirea in notiuni abstracte, si apoi sa ne intoarcem acasa, inchizand ochii la cel/cea de langa noi, pierzandu-ne in barfele din fiecare zi, in propriile lamentari, de ce oare n-am incerca pentru inceput sa privim lumea si prin ochii celuilalt?

In paginile de filosofie, religie, istorie ale cartii lui Dasgupta, printre cuvintele incalcite si nenumaratele practici (absurde uneori), ceea ce mi-a ramas in minte este acest spirit de toleranta, de compasiune, de umanitate, in care cred probabil inca de la inceputuri.

 Mai mult de citit aici:

http://plato.stanford.edu/entries/nagarjuna/

http://mesosyn.com/myth2-12.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Varahi

http://en.wikipedia.org/wiki/Vairocana

http://en.wikipedia.org/wiki/Vajrasattva

http://en.wikipedia.org/wiki/Dakini

Septembrie

Imi place sa ascult ploaia batand in geam. Stii, e o imagine clasica, gasita prin carti, in povesti, in ceea ce a fost candva. Imi place sa o privesc de la fereastra, intr-o camera semi-intunecata, asteptand ca lumina soarelui sa dispara incet pe paginile cartii ce am uitat-o langa mine. Luigi Pirandello de asta data. Si-mi mai place sa aud fosnetul frunzelor cazute sub talpile mele, prin parcuri goale, aproape de asfintit.

Sunt atatea lucruri marunte care ne fac sa zambim, dar pe care le uitam intr-o zi de ieri, pe un coridor uitat din noi insine, printre teancurile ce trebuie sa le parcurgem. Oare unde mai suntem noi in toate astea ?

(Unor) scriitori le place sa se joace de-a Dumnezeu, sa fie acei creatori ce imita creatia cea dintai. Marin Sorescu, Iona : Creatia e o balbaiala in fata lui Dumnezeu. Joyce, A Portrait… “The artist, like the God of the creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails”. Numai ca personajul e mai mult decat o simpla fantezie, o simpla intruchipare din mintea autorului, o simpla unealta. In timp ce pentru noi, cititorii, el traieste in afara noastra, pentru scriitor, fiecare personaj traieste inlauntrul sau. Real vs. iluzie. Nemurire si efemeritate. Felul in care actul de a scrie purcede, nasterea unui personaj viu – unul dintre cele mai repetate cuvinte in piesa lui Pirandello – si respingerea lui, infranarea de a-l aseza pe hartie.

,,Un personaj, domnule, poate oricand sa-l intrebe pe un om: <<cine esti?>>. Pentru ca un personaj are intr-adevar o viata a lui, marcata de trasaturile lui, de aceea este totdeauna <<cineva>>. Pe cand un om […], in genere, poate sa fie <<nimeni >>”.

Gonim intruna. Dupa ceea ce ni se spune sa facem la servici, dupa masini si tramvaie, dupa hartii, socoteli, dupa bani, dupa dosare si alte prostioare, pentru ca la finalul unei zile sa ne prabusim in pat, sa vorbim despre ceea ce am facut astazi, sa mai uitam sa ne intrebam where is me in all these ? De la tineri entuziasti, gata sa schimbe lumea, ne trezim fara a sti in mici batranei, ingropati deja sub noianul cotidianului, al banalului, al renuntarii la noi. Personajele noastre dragi raman aceleasi de-a lungul secolelor, cei 100 de ani de singurate ai lui Marquez vor degaja mereu aceeasi pasiune, aceleasi trairi, aceleasi nazuinte irealizabile ; muzica, razboiul si lectiile de filosofie vor rasuna mereu din paginile lui Tolstoi… ceea ce se poate schimba de-a lungul timpului este mentalitatea epocii, a cititorului, a perspectivei din afara… aceleasi glasuri in alte incaperi ...

A avea un destin, un drum, o poveste. Suntem noi personajele unui Dumnezeu sau oare suntem noi creatorii Lui ? In marea de oameni neschimbata de mii de ani, in povestile ce se repeta, in mastile ce le purtam cu totii, si-n efemeritatea de care nu suntem constienti, obisnuiesc sa imi invat elevii sa-si urmeze visurile, sa aiba curajul sa riste, sa incerce si altceva. Ma intreb uneori daca eu am facut ceea ce le zic lor sau ii invat ceea ce eu n-am putut retine niciodata. Sunt cele trei batai pe care le ascult in evanescenta luminii  … e ploaia ce bate in geam, si ceasul de pe perete, si-un glas timid din interiorul meu.

Mr. Vertigo: The Mythical and the Everyday

"Without the everyday you can't be touched, and without the myth you can't be amazed." (Peter Brook)

Totul  ȋncepe cu o poveste, cu un vis, cu nevoia de o schimbare. Iar fiecare dorinţă de a zbura e contracarată de realitatea ce ne ȋnconjoară, fie ea personală ori socială. Cum ar fi dacă fericirea ar fi la o distanţă de un cuvânt de noi, dacă pentru a o atinge nu ar mai trebui să ne zbatem, să ne ȋndoim, să mai cădem din când ȋn când? Cum ar arăta Realitatea fără partea mitică din ea, şi cum ar fi dacă am trăi ȋntr-un Mit fără profan?

Atunci când eşti ȋnconjurat de ,,disperare”, când tot ceea ce iubeşti, tot ceea ce crezi, şi tot ce credeai că va fi mereu acolo, necondiţionat, se evaporă ȋntr-o realitate crudă şi cenuşie,  singurele opţiuni pe care le mai ai sunt de a te ȋnălţa cât mai sus, prin propria durere, sau de a te prăbuşi cu zgomot, până nu rămâne mai nimic din fostul tu. Şi cam acest lucru Walt ȋl face ȋn Mr. Vertigo.

  "very strong emotions, traumas even, generate [my] stories." (Paul Auster)

 Povestea lui Walt poate fi interpretată ȋn cel puţin două moduri ce se ţes reciproc. E Walt-copilul-orfan, acel cowboy al Americii, supus iniţial unor chinuri fizice, a acelor paşi ai maestrului Yehudi, pentru a desprinde arta zborului, şi e povestea Americii, cu suişurile şi coborâşurile sale. Fiecare etapă din viaţa lui Walt corespunde unei perioade din istoria acestei ţări: mentalitatea Sudului şi relaţiile cu negrii (Esop), Ku Klux Klan, Wyatt Earp şi vest-ul sălbatic, zborul lui Lindbergh peste Atlantic, tornadele din St. Louis, care au devastat totul ȋn calea lor, Marea Depresiune, jazz-ul, Roosevelt şi alte câteva.

“Eram un copil al orasului, crescut cu jazz-ul in sange, un baiat al strazii cu ochii dupa marea ocazie si iubeam vacarmul multimii, scartaitul troleelor si palpairea neoanelor, miasma de whisky de contrabanda scurgandu-se-n masuruntaie. Eram un strengar cu ritmul de boogie in cap, o piticanie iute de gura si cu o mie de figuri si iata-ma sechestrat pe coclauri, sub un cer sub care nu se-ntampla altceva decat vremea aproape mereu rea. 19

De la Walt-Copilul-Minune, la Mr. Vertigo e un simplu pas: căderea, la suprafaţă produsă de maturizarea(pubertatea) lui Walt, ȋn adâncime (şi) de fericirea adusă de stabilitatea efemeră a acelor zile. E o goană după bani, succes, dragoste şi fericire, visul personal şi cel al Americii ce se izbeşte de neprevăzut, de sentimente (rar descrise), de urmele lăsate de cei dragi ȋn noi ȋnşine. Şi dacă iniţial copilul ȋnfruntă ,,disperarea” ȋnălţându-se deasupra ei, prin zbor, noul Walt, rămas singur şi luându-i-se tot, se prăbuşeşte ȋn gol, ȋn căutarea răzbunării, pe străziile prăfuite din Chicago,şi-n mafia Statelor Unite.

Interesantă este şi ȋmpletirea realului crud [the everyday]– de la goana după bani, gangsterii, omorurile şi haosul ce-i ȋnconjoară, până la banalitatea unei zile alături de cei dragi – cu realismul magic [the mythical] – darul lui Walt de a zbura, puteriile Maestrului Yehudi, care

”Defying the laws of nature, as he proposes to do with Walt, puts him in a very precarious and interesting position with God, with the universe, with man. And Master Yehudi thinks about these things. He takes them seriously.” (Paul Auster).

In ceea ce priveste stilul, am simtit apropierea de un western, prin limbajul personajelor, actiunile lor si modul de a se raporta la ceea ce se intampla. Traducerea in romana insa pierde cateva nuante (importante, as zice eu) a cartii, subrezindu-i atat coerenta stilistica si neoferiind cititorului jocurile de limbaj, verosimilitatea din anumite situatii, si importanta acestui limbaj. Nu e vorba doar de naratiune, de poveste – parabola, ci de felul in care engleza (in primul rand) este folosita:

What interests me about American language, the language of the people, is that it's very crude, very lively, very inventive. But at the same time, there's a Biblical component to it, especially the Bible in the King James version, which is undoubtedly the most read book in American history, as well as the book that has been most listened to. For many people, especially people of earlier generations, it was the only literature they knew. So there's an astonishing combination in the American vernacular of what you might call the high and the low. Walt's speech is a perfect example of that.

*

“Deep down, I don’t believe it takes any special talent for a person to lift himself off the ground and hover in the air. We all have it in us—every man, woman, and child—and with enough hard work and concentration, every human being is capable of…the feat….You must learn to stop being yourself. That’s where it begins, and everything else follows from that. You must let yourself evaporate. Let your muscles go limp, breathe until you feel your soul pouring out of you, and then shut your eyes. That’s how it’s done. The emptiness inside your body grows lighter than the air around you. Little by little, you begin to weigh less than nothing. You shut your eyes; you spread your arms; you let yourself evaporate. And then, little by little, you lift yourself off the ground.
Like so.”  (Mr. Vertigo)

My Own Room of Toys

M-am jucat dinainte de a sti a scrie cu cuvintele. "Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc.”(Tudor Arghezi) Continuam povestile auzite la gradinita sau prin casa in jocurile mele prin nisip si-n cautarile mele de comori pierdute de sub nucii mei. Am inceput prin a citi avid cartile de la scoala si pe cele primite in dar, si treptat am crescut si eu cu scriitorii mei de suflet, Joyce, Hemingway, Faulkner, Carver, Dostoievski, Kafka, Marquez, Kazantzakis, si daca pun si setea mea de acum pentru Muntele vrajit, cred ca si Thomas Mann. As vrea sa merg mai departe de aici, sa fiu lasata sa ma joc printre cuvintele mele, prin incercarile mele de a ma face auzita, printre fulgi si printre stanci. Pentru ca vezi tu, Literatura nu a devenit, ci a fost mereu o prelungire a fiintei mele, un templu, in care mi-am cautat propria religie si propriul stil, pentru ca asa cum am mai zis-o cuiva drag, sunt intr-o continua cautare de mine.

M-am intrebat timid, inca de pe bancile liceului, unde e acea scriitoare pe care o pot pune in randul celor mai sus enumerati, caci mereu am vrut sa gasesc acel intreg, acel wholeness, acel suflet al Literaturii, in care granitele de orice tip sau culoare – nationalitate, religie, rasa, sex - sa nu conteze. Pentru ca asa cum Virginia Woolf remarca in O camera separata, un adevarat creator are nevoie de o androgenitate a mintii, de o joaca a stilurilor si de o anumita trasatura de condei ce nu mai imparte lucrurile intre un el si o ea. Nu prea pot sa gandesc in termeni puri “feminini”, sa iau un text si sa arat binecunoscuta imagine a lui The Other, sa punctez revolta, sau sa inghit literatura care duce la extreme acest feminism, literatura ce zic eu ca sufera de un ,,misoginism intors”.

„Poate că este un efort să te gândeşti la un sex ca fiind diferit de celălalt, aşa cum mă  gândisem în aceste două zile.  Un efort care dăunează unităţii minţii.  [...] un spirit mare este androgin. Mintea este fecundată plenar şi îşi exploatează toate facultăţile doar atunci când se produce această contopire. Poate că nici o minte pur masculină, nici una pur feminină nu sunt în stare să creeze, mi-am spus.” (Woolf, 123-124)

O persoana insa pe care o admir si a caror sfaturi m-au ajutat mult in drumusorul meu ca profa’, mi-a spus intr-o zi ca am “o feminitate naturala, pe care putine ar putea sa o atinga”, afirmatie ce m-a lasat perplexa din cauza felului meu “natural” de a fi. M-am stiut mereu un baietoi innascut, declarat, gata oricand sa se catere intr-un copac cat mai inalt, sa sara toate gardurile de la tara si sa intre in casele parasite, fata aia care a ales de mica hainele cele mai comode, care nu s-a jucat mai niciodata cu papusile si care a preferat masinutele si ciocanele prietenilor ei (nu prietene) din copilarie.

Nu sunt o feminista, nu imi pierd orele in fata oglinzii, si desi mai mereu imi scapa ochii peste vreo bijuterie – mica mea afinitate nemarturisita celor din jur -, prefer sa imi arunc banii pe carti decat pe acele obiecte care creeaza “eternul feminin” (desi sper ca intr-o zi sa am destui ca sa le pot avea pe toate). Deci cum as putea avea aceasta naturalete in felul meu – haide sa o acceptam – haotic de a fi?!

Katherine Anne Porter mi-a adus o oaza de inspiratie si o mica epifanie. “Nu sunt o feminista”, spunea raspicat si aceasta scriitoare, a carui stil curge de la sine, si in a carui simplitate, acuratete, si “nervozitate”, gasim urmele marilor scriitori, duse acum mai departe. Pentru ca literatura e o carte care se rescrie mereu, asa cum Borges ne-a aratat-o, nu? Si totusi, Porter vorbeste despre feminitate, asa cum si eu m-am trezit scriind fara sa vreau initial despre her-story,  personajele ei cele mai puternice si mai vii (din short-stories) sunt cele feminine, iar ea este cea care m-a invatat sa privesc dincolo de linie. History is the nightmare from which I’m trying to escape (Joyce, Ulysses), dar inainte de a face parte din acest History, multe dintre personajele noastre indragite – fie ca sunt prezentate de scriitori sau scriitoare – au o her-story din care incearca (sau nu) sa evadeze. Si cum percepem noi, cititorii secolului XXI acest her-story?

Harold Bloom spunea urmatoarele:

I don’t want to take part in this madness in which sexual orientation, ethnic identity, skin pigmentation, gender, origin of one sort or another, is deemed to be the most crucial element in apprehending a poet or a playwright or a storywright or a novelist or even an essayist. I guess I’m very old-fashioned.”

I am old fashioned, too, Mr. Bloom, cand vine vorba de asta, dar as tine sa completez un pic aceasta replica. Elementul crucial al unui scriitor este talentul pe care il are, felul in care o spune, originalitatea… fara acestea, noile (?) teme ale literaturii ar fi doar barbologie, un simplu castel de nisip care oricat de maiestruos ar fi contruit, la primul val va fi inghitit cu totul de timp. Dar Literatura NU ne vorbeste doar despre razboaie mondiale, pierderi, iubiri, Holocaust, rolul artistului in lume si alte cateva… La urma urmei, de ce Literatura s-ar rezuma doar la anumite teme si perspective?

Valorile masculine domină în proză. „Mai pe şleu spus, fotbalul şi distracţiile sunt <<importante>>; cultul pentru modă şi cumpărarea rochilor sunt <<banale>>. Iar valorile acestea sunt inevitabil transpuse din viaţă în scris. Aceasta este o carte importantă, afirmă criticul, fiindcă tratează tema războiului. O scenă de pe câmpul de luptă este mai importantă decât o scenă dintr-un magazin – diferenţa de valoare se menţine pretutindeni şi mult mai subtil.” (Woolf, 95)

 Usor exagerat aici, intr-adevar, dar cred ca ar trebui sa incepem sa ne deschidem mintiile si ochii si la o literatura de peste oceane, la o realitate mai putin cunoscuta de noi, cei de aici. Si ca sa dau un exemplu, femeia a fost descrisa de Simone de Beauvoir ca Celalalt – The Other -, cea care si-a facut drum intr-o lume patriarhala. In cazul Americii, conditia emigrantei a fost un pic mai dificila: condamnata la a fi Cealalta intr-o lume condusa de barbati, Cealalta intr-o lume a caror traditii difereau de cele din propria tara (ia spre exemplu Amy Tan – The Joy Luck Club), si in cazul in care mai erai si de culoare, condamnata la a fi Cealalta intr-o lume a albilor si … a albelor.

So far from Home, so far from Tradition, so far from Safety or Peace, So far from God. Ana Castillo scrie un roman bine lucrat, care ar putea parea usor, simplist, la o prima lectura, dar a carui narator imbina stilurile clasice cu realismul magic, si care prezinta subtil realitatile propriului popor, rolul Americii in aceasta ecuatie, si mai presus de toate, femeia din acest New Mexico.

 Motto-ul acestei carti “So far from God… so near the United States!” ne face sa ne intrebam unde este aceasta America in micul Tome, plin de religie, de evenimente mai putin obisnuite, de copii ce invie dintre morti, de femei ce prevestesc viitorul, sau de banalitatea unei zile obisnuite intr-un loc ce pare desprins cu totul de Statele Unite. America este pretutindeni, si la fel ca si aerul pe care Fe il respira in fabrica de chimicale, tara tuturor visurilor infecteaza vietiile acestei mici familii – prin razboiul ce o trimite pe Esperanza departe de familie, prin bolile aduse, precum cancerul sau HIV-ul, boli venite de nicaieri, neanuntate, ce-i afecteaza pe cei “sfinti” sau inocenti, prin industralizare si comercializare, prin televizorul ce acapareaza atentia celor din jur. Scriitoarea nu spune nicaieri “This is America and this is my people”, ci prezinta evenimentele jucaus, epic si ironic, caci toate drumurile, indiferent pe unde am apuca-o, duc spre pamantul fagaduit.

Nucleul acestei carti este reprezentat de fiicele Sofiei, de conditia femeii intr-o lume ce o lasa fara nicio putere, de femeia abandonata, ce cade in nebunie, abuzata, si a carei furie este inabusita prin nevoia de a supravietui unei noi zile. Si totusi, rolurile se schimba in acest roman… daca initial vedem femei pentru care centrul vietii lor este casatoria, femei ce sunt dispuse sa renunte la tot pentru barbatul iubit (oricat de jos ar trebui sa coboare sau oricat de multe ar trebui sa accepte), treptat rolurile se schimba, “pasivitatea” este transferata spre cel de langa ele. Esperanza, spre exemplu, devine prizoniera de razboi, cea care cauta o alta viata departe de casa, iar Ruben, este cel care in final ajunge sa admita dragostea lui pentru Esperanza si sa ii recunoasca meritele in mediul academic si in lupta ei pentru cultura Chicano. De asemenea, Tom ramane un simplu manager al unei benzinarii, obsedat de imaginea lui Fe, iar Fernando este cel care sufera si ar face orice pentru atentia lui Caridad. Schimbarea de roluri cea mai evidenta este cea intre Sofi si Domingo, Sofia devine “la mayor”, in timp ce sotul ei ramane acelasi jucator de noroc, care dupa aproape 20 de ani de absenta, mai are puterea sa piarda casa fiicei si sotiei sale la o lupta de cocosi.

Femeia de culoare, la fel ca si cea anglo-saxona, reprezentata de colegele lui Fe, este predestinata sa se casatoreasca, sa devina mama, si sa aiba grija de casa. Nici una dintre fiicele Sofiei nu ajunge la acest stadiu, ci prin pierderea celui iubit, li se deschide mai mult sau mai putin drumul spre independenta si spre Sfarsit. Realitatea paralela, plina de evenimente inexplicabile, magice, in care sfintii si evenimentele ancestrale rabufnesc in prezent, pot fi vazute ca metafore pentru acest nou tip de femeie, capabila sa isi scrie singura destinul, si sa aleaga cum si cu cine sa ramana.

Nu sunt o feminista, dar cred cu tarie in acea “unitate a mintii” si a Literaturii. As vrea ca mai toti sa auzim si aceasta parte din poveste – her-story – si sa dam un glas, o voce, un inteles, si lucrurilor care nu au fost spuse pana acum. Cuvantul e delirul meu, si dinainte de a ma sti pe mine, am fost obsedata de el; cuvintele mele fulgi, cuvintele mele arme, cuvintele mele care inchid in ele lumea mea si valurile mele si muntii mei si tarmul meu urias. Cuvantul meu in care ma regasesc pe mine insami si prin care caut sa exprim energia, pasiunea, si tot ceea ce se cheama Viata. Asa cum Joyce exprima, ne purtam scriitorii in noi insine, sunt parte din noi, la fel ca oamenii pe care ii iubim pana la capat (fie ca ei ne mai iubesc sau nu …). Ne intoarcem la ei, ii scoatem din serterasul mintii noastre – sau a inimii si ne insotesc mai mereu in calatoria noastra spre Ithaca, iar pentru acel wholeness al meu, pentru cautarea mea si nevoia mea de a ma juca cu si printre Cuvinte, am ajuns in punctul in care sunt astazi.

The Winner Takes Nothing

Inainte de a ma arunca in alte munci sisifice, de a uita aceste saptamani, de a ma ridica de aici, as vrea sa ma opresc putin si sa respir. As vrea sa-mi azvarl hainele si cartile intr-o valiza, sa ma urc intr-o masina si sa plec cat mai departe. As vrea sa ma intind pe iarba, sa mananc o inghetata uriasa, si doar sa privesc in jur. As vrea ca toate sunetele sa dispara si oamenii de care am avut atata nevoie in ultimul timp, sa fie aici. Sa inchid ochii si pentru o saptamana sau doua, sa am dreptul sa ma pot bucura de toate lucrurile la care am lucrat anul acesta.

Probabil ca daca fericirea s-ar masura in note, as fi fericirea intruchipata. Numai ca fericirea se masoara in ignoranta … suntem oamenii ce-i purtam zi de zi in noi, si ne amintim sentimentele pe care le-am impartasit (sau nu) la acest capat de drum cu ei. Ignorance is Bliss and I wanted Hell.

Nu stiu ce am scris, cum am scris, sau despre ce am scris in acele pagini. Nu mai stiu nimic. La capat de drum, din stanca aia de care oricine se putea prinde, ramai un Rayless sfasiat de oboseala, incapabil sa mai duca o idee pana la capat, dornic de mai mult, dar pustiit de puteri. Ramai cu un pumn de vise sfaramate de propria creatie, in care aceasta extenuare fizica si psihica iti cere lucruri ce nu le mai poti da. Nothing, everything, what’s the difference? E randul tau sa vrei ca timpul sa se opreasca in loc, randul tau sa cauti oamenii ce ii iubesti, randul tau sa cedezi complet in fata tuturor furtunelor pe care le-ai ignorat. E recviemul tau pentru un vis. Din tot ceea ce am scris pana acum, nimic nu m-a chinuit mai tare, si-n acelasi timp, nu l-am indragit mai mult. Desi niciodata pana acum nu te-ai mai simtit atat de mic.

*

“I did not know. I was fully aware of what would be destroyed. I did not know what would be built out of the ruins. No one can know that with any degree of certainty, I thought. The old world is tangible, solid, we live in it and are struggling with it every moment - it exists. The world of the future is not yet born, it is elusive, fluid, made of the light from which dreams are woven; it is a cloud buffeted by violent winds - love, hate, imagination, luck, God... The greatest prophet on earth can give men no more than a watchword, and the vaguer the watchword the greater the prophet.”

 

Nikos Kazantzakis

We cannot be without a Past. We would not have a history – be it social or personal - , a memory, or a self. We would simply be walking shadows, without identities. What does it happen when this Past swallows the present and the future, and it makes from them motionless states?

William Faulkner and Katherine Anne Porter explore this theme in their works and depict for us a world without time, where memories become myths, and reality is another “once upon a time …”. They also depict characters who suddenly pass from the sacrality of a past world into the profanity of the brave new world, where modernity destroyed the stability of tradition. The character is now put face to face with the code that was inherited by his or her family from an illo tempore, a code destroyed now either by the changes brought by the Civil War, or by the inner conflicts of the Southerners.

...

We are written, and we write ourselves day by day. Quentin and Miranda are caught in the power of the past, not having the possibility to reach that fluidity of the future, into the clash of tradition in modernity, in a destiny written by the human beings that surround them, and into their own hubris. Their whole identity is torn between the Southern image of the Old Order, and the reality of the New Order; they cannot live in the past, because it is dead, but they are not allowed to live in the present, because in the South, present is motionless, and future must be the image of another past. They are tormented characters, destroyed, who face their own realities – or others - and lose everything.

Only by accepting who they are, and confronting death, they are able to let time flow. Because the world of the future, as Kazanstakis sees it, “is a cloud buffeted by violent winds”, and only by accepting the past, the memories – personal and inherited – and the loss, in a world of nothingness, only then, as Miranda confesses, there will be time for everything.