The Autumn of My Soul

Nu am stiut niciodata daca felul meu de a fi, de a gandi sau de a simti a fost intotdeauna cel corect, cel uman, cel care sa protejeze propria fiinta. Nu stiu daca viata ar trebui judecata in termeni de ,,bine” si de ,,rau”, de ,,corect” si ,,gresit”. Evoluam sau involuam si nu stim exact cum am ajuns pana-n acest punct… Cu totii ne pierdem in goana dupa bani, pentru a avea o casa ,,cat mai frumoasa”, pentru o vacanta pe an cat mai departe de casa, pentru o masina, pentru comfort. Eu, tu, noi, fara exceptii. Renuntam in fiecare zi cate putin la noi, la placerile sau principiile pe care le aveam in adolescenta, devenind una si aceeasi cu cei pe care i-am privit in trecut cu mila, cu teama, cu dorinta de a nu deveni sau de a nu avea viata pe care ei o au.

Ma intreb pentru cine traim cu adevarat. Rapoartele si fisele pe care le facem abia daca sunt citite. Nu putem face o diferenta pentru toti elevii nostri, nu putem avea rabdarea necesara de-a ii asculta si intelege pe toti, nu putem fi acolo, intotdeauna, pentru ei. Si atunci cand ne ciocnim de insiguranta/”inocenta”/problemele parintilor, cand avem atatea ziduri intre noi si ei, cum mai putem lupta in a duce la liman un suflet de om?... Suntem de inlocuit. In meseria noastra. In vietile personale. In ceea ce oferim lumii. In cele zece ore pe care le petrecem lucrand zi de zi. Si cu totii suntem egali in nimicnicirea ce ne asteapta dupa cateva clipe petrecute aici. Indiferent cat ne-am permis sa traim, cat ne-am ascultat pe noi insine, cat ne-am descoperit, cat am iertat, cat de fericiti ne-am ingaduit sa fim sau cat ne-am sacrificat pentru o lume care cu siguranta ne va uita.

,,Suntem de inlocuit”. Probabil ca aceasta este marea mea problema. Sunt de inlocuit in meseria pe care o practic, in ciuda daralor de amintiri ce poate le las in urma. In munca titanica, sisifica, pe care incerc sa o duc pana la capat. In inimile oamenilor mei, care insa pentru mine sunt de neinlocuit. …

Suntem mai obositi cu fiecare an ce trece. Mai infranti. Mai vulnerabili. Ne intrebam daca lumea si Dumnezeii in care am crezut de mici exista oare pe undeva prin lumea asta mica. Ne intrebam daca basmele acelea pe care le-am purtat mereu in noi insine pot face parte din realitatea noastra. Daca miturile in care ne-am refugiat sau pe care le-am tot cautat prin carti si-n ochii celorlalti chiar exista. Pentru ca, vezi tu, le-am vrut mereu parte din viata mea. Daca acea ,,vesnicie” in care am tot crezut nu e doar un alt lucru evanescent, firav, plapand…. Daca drumul spre Ithaca e o alta absurditate nascocita si daca toti oamenii din acest loc, pe care i-ai asezat ca temelie, sunt vii, reali, calzi, prezenti sau doar o alta iluzie la strigatele tuturor de a nu fi de-a pururi singuri … de a fi vazuti, de a fi iubiti, indragiti, apreciati, de a umple golurile prezente-n fiecare dintre noi.

In plina iarna si-n plin viscol, ma intorc spre toamna mea. Ca un fluture ce zboara pentru o ultima data, constient dar incercand sa ignore cat de scurte sunt momentele pe acest pamant. M-am tolanit in pat, uitand de intregul cenusiu de-afara si din mine, cu o carte de Marquez in brate. M-a facut sa privesc inapoi, sa simt cum timpul nu a trecut pe langa mine, cum acele lucruri pe care le-am vrut, pe care le simt ca ma definesc, in care cred, au ramas acolo … prafuite, ciobite de timp, dar inca in picioare… Si sunt cea de acum zece ani si cea de acum, cu un roman de Marquez alaturi. La fel ca atunci, la fel ca acum, prinsa in delirul acestuia, in lungile sale fraze, in vraja acelor cuvinte, lasand orele si oricare alta obligatie sa treaca pe langa mine si pe toate acele cuvinte. Intelegandu-l pe Faust inca o data in dorinta de-a opri Timpul. Simtindu-ma inca o data acel copil ce-a tot asteptat un urs de plus, captiva intr-o lume ce-a fascinat-o dintotdeauna, in acel tip de literatura altfel, puternic, de neinteles poate de unii, in fata caruia insa tu ingenunchiezi, pe care-l resimti atat de aproape de tine, atat de cunoscut,  in propriile vene …

Se spune ca ne schimbam. Ca una citim in copilarie, adolescenta, alta in anii de viitor. Ca altfel privim lucrurile. Numai ca literatura mea de suflet a ramas mereu aceeasi – trecand bineinteles peste cartile din ,,frageda pruncie". Inca o schimbare ce nu s-a produs in mine. Aceeasi regasire, aceleasi sentimente, aceeasi sete de nastavilit, aceeasi dragoste pentru Marquez. Sunt conexiunile care au tot aparut, cuvintele care se perinda dintr-o carte-n alta, stilurile care-ti amintesc si de celelalte carti citite…. Dar nucleul, esenta, si ceea ce ma defineste, au ramas aceleasi.

Mereu m-am jucat printre cuvinte. In jocurile de nisip, pe tobogane scrijelite, pe bancile liceului sau gonind spre ele in facultate. Mereu m-au facut sa ma simt Acasa si mereu m-au indepartat de-o lume din care voiam atat de mult sa fac parte … Mereu m-am refugiat in ele, cautandu-le, ascultandu-le, nesimtindu-ma atat de singura, alaturi de ele, incercand din rasputeri sa le prind si sa-i fac pe cei dragi mie sa inteleaga aceasta dependenta/nevoie/parte din mine… Nu cred ca am reusit asta vreodata.

Marquez a ramas neschimbat in mine. Unul dintre oamenii de neinlocuit pentru mine, unul dintre pilonii identitatii mele, cel putin atunci cand vorbesc despre literatura, unul dintre aspectele ramase neschimbate, neclintite in mine. Privesc un deja-vu, intr-o oglinda ciclica a timpului, intr-un Eu inca prezent si viu, intr-o energie/nebunie pe care vrei s-o scoti la suprafata si nu stii cum, in ,,acel ceva” ce-l simti, ce-l vezi, ce-l intelegi, dar de care ti-e atat de greu sa te aproprii, sa-l identifici, sa imblanzesti cuvintele pentru a le gasi pe cele potrivite …

Virginia Woolf a spus ca words live in our minds: 

"It is words that are to blame. They are the wildest, freest, most irresponsible, most unteachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries; they live in the mind." (On Craftsmanship...)

Cred ca traiesc si-n sufletele noastre, puse acolo de cine stie ce divinitate plictisita, curgandu-ne uneori prin vene. E poate acest triunghi mind-soul-veins ce ne chinuie, ce trebuie inteles, cautat, descoperit ………   

Andre Derain - L'estaque