The Autumn of My Soul

Nu am stiut niciodata daca felul meu de a fi, de a gandi sau de a simti a fost intotdeauna cel corect, cel uman, cel care sa protejeze propria fiinta. Nu stiu daca viata ar trebui judecata in termeni de ,,bine” si de ,,rau”, de ,,corect” si ,,gresit”. Evoluam sau involuam si nu stim exact cum am ajuns pana-n acest punct… Cu totii ne pierdem in goana dupa bani, pentru a avea o casa ,,cat mai frumoasa”, pentru o vacanta pe an cat mai departe de casa, pentru o masina, pentru comfort. Eu, tu, noi, fara exceptii. Renuntam in fiecare zi cate putin la noi, la placerile sau principiile pe care le aveam in adolescenta, devenind una si aceeasi cu cei pe care i-am privit in trecut cu mila, cu teama, cu dorinta de a nu deveni sau de a nu avea viata pe care ei o au.

Ma intreb pentru cine traim cu adevarat. Rapoartele si fisele pe care le facem abia daca sunt citite. Nu putem face o diferenta pentru toti elevii nostri, nu putem avea rabdarea necesara de-a ii asculta si intelege pe toti, nu putem fi acolo, intotdeauna, pentru ei. Si atunci cand ne ciocnim de insiguranta/”inocenta”/problemele parintilor, cand avem atatea ziduri intre noi si ei, cum mai putem lupta in a duce la liman un suflet de om?... Suntem de inlocuit. In meseria noastra. In vietile personale. In ceea ce oferim lumii. In cele zece ore pe care le petrecem lucrand zi de zi. Si cu totii suntem egali in nimicnicirea ce ne asteapta dupa cateva clipe petrecute aici. Indiferent cat ne-am permis sa traim, cat ne-am ascultat pe noi insine, cat ne-am descoperit, cat am iertat, cat de fericiti ne-am ingaduit sa fim sau cat ne-am sacrificat pentru o lume care cu siguranta ne va uita.

,,Suntem de inlocuit”. Probabil ca aceasta este marea mea problema. Sunt de inlocuit in meseria pe care o practic, in ciuda daralor de amintiri ce poate le las in urma. In munca titanica, sisifica, pe care incerc sa o duc pana la capat. In inimile oamenilor mei, care insa pentru mine sunt de neinlocuit. …

Suntem mai obositi cu fiecare an ce trece. Mai infranti. Mai vulnerabili. Ne intrebam daca lumea si Dumnezeii in care am crezut de mici exista oare pe undeva prin lumea asta mica. Ne intrebam daca basmele acelea pe care le-am purtat mereu in noi insine pot face parte din realitatea noastra. Daca miturile in care ne-am refugiat sau pe care le-am tot cautat prin carti si-n ochii celorlalti chiar exista. Pentru ca, vezi tu, le-am vrut mereu parte din viata mea. Daca acea ,,vesnicie” in care am tot crezut nu e doar un alt lucru evanescent, firav, plapand…. Daca drumul spre Ithaca e o alta absurditate nascocita si daca toti oamenii din acest loc, pe care i-ai asezat ca temelie, sunt vii, reali, calzi, prezenti sau doar o alta iluzie la strigatele tuturor de a nu fi de-a pururi singuri … de a fi vazuti, de a fi iubiti, indragiti, apreciati, de a umple golurile prezente-n fiecare dintre noi.

In plina iarna si-n plin viscol, ma intorc spre toamna mea. Ca un fluture ce zboara pentru o ultima data, constient dar incercand sa ignore cat de scurte sunt momentele pe acest pamant. M-am tolanit in pat, uitand de intregul cenusiu de-afara si din mine, cu o carte de Marquez in brate. M-a facut sa privesc inapoi, sa simt cum timpul nu a trecut pe langa mine, cum acele lucruri pe care le-am vrut, pe care le simt ca ma definesc, in care cred, au ramas acolo … prafuite, ciobite de timp, dar inca in picioare… Si sunt cea de acum zece ani si cea de acum, cu un roman de Marquez alaturi. La fel ca atunci, la fel ca acum, prinsa in delirul acestuia, in lungile sale fraze, in vraja acelor cuvinte, lasand orele si oricare alta obligatie sa treaca pe langa mine si pe toate acele cuvinte. Intelegandu-l pe Faust inca o data in dorinta de-a opri Timpul. Simtindu-ma inca o data acel copil ce-a tot asteptat un urs de plus, captiva intr-o lume ce-a fascinat-o dintotdeauna, in acel tip de literatura altfel, puternic, de neinteles poate de unii, in fata caruia insa tu ingenunchiezi, pe care-l resimti atat de aproape de tine, atat de cunoscut,  in propriile vene …

Se spune ca ne schimbam. Ca una citim in copilarie, adolescenta, alta in anii de viitor. Ca altfel privim lucrurile. Numai ca literatura mea de suflet a ramas mereu aceeasi – trecand bineinteles peste cartile din ,,frageda pruncie". Inca o schimbare ce nu s-a produs in mine. Aceeasi regasire, aceleasi sentimente, aceeasi sete de nastavilit, aceeasi dragoste pentru Marquez. Sunt conexiunile care au tot aparut, cuvintele care se perinda dintr-o carte-n alta, stilurile care-ti amintesc si de celelalte carti citite…. Dar nucleul, esenta, si ceea ce ma defineste, au ramas aceleasi.

Mereu m-am jucat printre cuvinte. In jocurile de nisip, pe tobogane scrijelite, pe bancile liceului sau gonind spre ele in facultate. Mereu m-au facut sa ma simt Acasa si mereu m-au indepartat de-o lume din care voiam atat de mult sa fac parte … Mereu m-am refugiat in ele, cautandu-le, ascultandu-le, nesimtindu-ma atat de singura, alaturi de ele, incercand din rasputeri sa le prind si sa-i fac pe cei dragi mie sa inteleaga aceasta dependenta/nevoie/parte din mine… Nu cred ca am reusit asta vreodata.

Marquez a ramas neschimbat in mine. Unul dintre oamenii de neinlocuit pentru mine, unul dintre pilonii identitatii mele, cel putin atunci cand vorbesc despre literatura, unul dintre aspectele ramase neschimbate, neclintite in mine. Privesc un deja-vu, intr-o oglinda ciclica a timpului, intr-un Eu inca prezent si viu, intr-o energie/nebunie pe care vrei s-o scoti la suprafata si nu stii cum, in ,,acel ceva” ce-l simti, ce-l vezi, ce-l intelegi, dar de care ti-e atat de greu sa te aproprii, sa-l identifici, sa imblanzesti cuvintele pentru a le gasi pe cele potrivite …

Virginia Woolf a spus ca words live in our minds: 

"It is words that are to blame. They are the wildest, freest, most irresponsible, most unteachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries; they live in the mind." (On Craftsmanship...)

Cred ca traiesc si-n sufletele noastre, puse acolo de cine stie ce divinitate plictisita, curgandu-ne uneori prin vene. E poate acest triunghi mind-soul-veins ce ne chinuie, ce trebuie inteles, cautat, descoperit ………   

Andre Derain - L'estaque

Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)

Lumi secunde si capitole fantasma

"In hopscotch, as in life, one needs to know which direction to jump."

     Imi plac scriitorii care provoaca. ,,Operele deschise”. Care se joaca cu noi, cititorii, cu personajele, cu instantele narative. Unde fiecare pagina poate aduce ceva nou, o intorsatura, un alt joc, un alt ,,capitol fantasma”. Intors la 180 de grade pe urmatoarea pagina. Imi plac scrierile atipice. Cu un mesaj nu tocmai la suprafata. Cu o poveste ,,totala”, daca as putea spune astfel. Ma pierd usor in cartile clasice, tipice, unde nu e nevoie decat sa citesti prima pagina pentru a sti cum totul se termina. Asa cum oamenii ,,banali” ma plictisesc. Povestea nu e intotdeauna cea care primeaza, ci stilul, felul in care este spusa, istoria noastra impletita cu a lor, granitele care se pierd in miile de ani de scriere … Toate acele lucruri care se pot ascunde, printre cuvinte, intr-o propozitie, departe de stereotipurile invatate in scoala sau in facultate.

     Literatura, cea pe care eu o indragesc, a trecut de simpla formulare A fost odata ca niciodata. Granitele Cititor-Scriitor-Narator au devenit mai greu de definit, de delimitat, iar ,,lumile posibile” ale lui Eco sunt mai intortocheate, cu mult mai multe lucruri de spus, de analizat.

     Suntem scriitori ,,ratati”. Indiferent de cat de bine scriem despre o carte sau mai multe, indiferent de cate carti citim sau de cate perspective noi aducem, a ramane la ,,statutul” de Cititor sau chiar si de Critic, pentru unii dintre noi inseamna ratare. Menirea noastra ca Cititori este de a da viata marilor scrieri, de a crea in mintea noastra acele ,,lumi posibile” in care uneori ne uitam pe noi insine, iar alteori ne dorim sa ,,evadam” inapoi, in ceea ce numim Realitate. Ma gandesc aici la cartea lui José  Donoso – Obscena pasare a noptii si starea de cosmar in care te scufunzi. Putem noi, ca Cititori, de a face mai mult de atat? Putem indrazni la mai mult?

     Literatura pentru mine va reprezenta mereu o Arta. Si uite ca literatura aceasta ,,deschisa”, atipica, experimentala, ofera noi portite simplilor cititori. Un exemplu in acest sens ar fi tango-ul celor de la Gotan Project, care imbina aici vocea scriitorului argentinian Julio Cortázar cu jocul si cantecul copiilor din vechiul Sotron, totodata numele binecunoscutului sau roman (Rayuela sau Hopscotch). Din arta-n arta. Fie ca suntem captivati de lumea literelor, sau ca muzica reprezinta o parte centrala din viata noastra, Literatura paraseste simpla pagina alba si trece pe note, si invers. Nu mai e doar o poveste, o fabula, inchisa sau deschisa dupa Eco, ci mai multe, care creeaza la randul ei alte lumi, in alte universuri. Ne invata sa privim dincolo de acel Sfarsit de care poate ne-am agatat cand am fost mici. De acea granita intre arte. De a citi un text doar pentru a-l analiza, de a-l pune in categorii, de a evidentia trasaturi specifice sau de a gasi o stare. Dincolo de cuvinte, de ganduri sau culturi, literatura, prin cititori precum cei de la Gotan, capata un nou limbaj. 

In My Secret Life ...

I bite my lip.I buy what I’m told:
From the latest hit,To the wisdom of old.
But I’m always alone.And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life ...

Dincolo de istorie şi de viaţa Rusiei, ȋn Război şi pace Tolstoi proclamă simplitatea ȋn faţa gloriei. Hanna Bota, ȋn timpul călătoriei ei ȋn Vanuatu, printre triburi, se ȋntreabă dacă nu cumva esenţa vieţii este aici, ȋn simplitatea băştinaşilor, o simplitate umplută paradoxal de sacralitate. Transcendentalismul ne vorbeşte de impersonalitatea eului, de importanţa naturii ȋn viaţa noastră ... Ceea ce e şi mai interesant e că aceşti oamenii ce proclamă simplitatea nu sunt deloc simplii – fie au pus bazele unei noi culturi, fie s-au impus prin stilul lor, fie au depăşit graniţele culturale, de mentalitate, etc ... de ce oare e nevoie să treci peste anumite praguri, să te maturizezi, să pătrunzi cât mai mult ȋn labirintul vieţii, pentru ca ȋn final, să ȋncerci să le explici oamenilor că adevărata fericire e chiar ȋn faţa lor?... Şi oare noi, ăştia mici, chiar ȋi auzim?

Citim o carte pentru plăcere/pentru că ne plictisim/pentru că ne-a fost dată la şcoală/pentru că am văzut un film super după ea ... pentru că ... câţi oare dintre noi ȋnsă ȋnvăţăm ceva din ea? Câţi dintre noi auzim şi vocea scriitorului, din spatele tuturor poveştilor citite? Literatura e lumea unde fiecare poate veni cu propria interpretare, corect, dar cât de departe putem merge cu propriile interpretări, cât de mult putem ignora acea voce din spatele filelor? E ca şi cum am ȋncepe să ne construim o casă aici, un loc de joacă ȋn partea cealaltă, ne extindem pretutindeni şi dintr-o dată descoperim că ceea ce am construit a fost pus prea aproape de mare, că valurile ce existau dinaintea noastră ne-au distus ȋn câteva momente ȋntreaga muncă ... e imposibil de ignorat acea voce supremă (Dumnezeu sau ştiinţă), aşa cum şi-n literatură, fiecare interpretare a noastră, fie dusă prea departe, fie prea şubredă, poate fi oricând distrusă.

Ceea ce e mai interesant ȋn literatură, e că acest artist-dumnezeu, acest ,,Dumnezeu al creaţiei”, care  ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat până la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (Joyce), e om – omul care ascunde ȋn propria creaţie propria viaţă, cu TOT ceea ce a spus apropiaţiilor şi cu TOT ceea ce a ţinut numai pentru el, ȋnchis ȋn el, ţâşnind inconştient ȋn stratul creaţiei, cu toată viaţa neaccesibilă cititorului de peste ani. Pentru că aşa cum Liiceanu spunea ȋn una din cărţile lui, ȋn timp ce cititorii uită să mai vadă ȋn scriitor un om, prietenii acestui scriitor uită să-l mai vadă creator.

Există oameni care au vrut să ne ȋnveţe atâtea, oameni care au sacrificat totul pentru ...?, oameni care ne-au oferit formula fericirii, dar dintr-un motiv sau altul, au rămas imuni la ea ...  Se vorbeşte atât de mult despre superficialitate, se scrie, se explică, pentru toate minţile, şi totuşi, mai bine de jumătate din glob e ignorantă ... priveşti spre exemplu ȋn ţara ta, ȋn oraşul tău şi vezi cum am gonit de ceva săptămâni prin magazine, pentru a avea casa cât mai curată, cadourile cele mai frumoase, bradul cel mai verde, tot ce ne trebuie pentru ca totul să fie perfect - ȋn casă, ȋn noi. De aceea nu-i uităm nici pe semenii noştri, donându-le câteva ţoale rupte, prăfuite, sau cumpărându-le câte ceva ...

E obligatoriu acum să intri ȋn cât mai multe “causes” (niciodată n-am ȋnţeles la ce ajută), poate arătând astfel că ne pasă … nu ştiu. Şi neapărat trebuie să urăm “Crăciun fericit” de la ȋnceputul lunii (sau de la sfârşitul lui noiembrie), pentru că acum suntem mai buni, mai fericiţi, dar cu mult mai ocupaţi de a-i auzi pe cei de lângă noi …

De ce trebuie sa fim mai buni doar acum? De ce trebuie sa ne facem urari numai acum? De ce trebuie sa ne pese doar acum? Si oare chiar ne pasa? … Citim carti, ascultam un anumit tip de muzica, facem poze la ornamentele din oras, la caravane, sau la pomii vesnic verzi, si gonim la propriu prin viata, orbi complet la DETALII … fara a mai privi un rasarit de soare, fara a mai reflecta, fara a mai chibzui, fara a ne asculta pe noi si pe cei din jurul nostru … suntem atat de multi acum, pe fata pamantului, putem calatori oriunde, avem zeci de prieteni, si totusi, am putea fi oare mai singuri decat acum?