Lumi secunde si capitole fantasma

"In hopscotch, as in life, one needs to know which direction to jump."

     Imi plac scriitorii care provoaca. ,,Operele deschise”. Care se joaca cu noi, cititorii, cu personajele, cu instantele narative. Unde fiecare pagina poate aduce ceva nou, o intorsatura, un alt joc, un alt ,,capitol fantasma”. Intors la 180 de grade pe urmatoarea pagina. Imi plac scrierile atipice. Cu un mesaj nu tocmai la suprafata. Cu o poveste ,,totala”, daca as putea spune astfel. Ma pierd usor in cartile clasice, tipice, unde nu e nevoie decat sa citesti prima pagina pentru a sti cum totul se termina. Asa cum oamenii ,,banali” ma plictisesc. Povestea nu e intotdeauna cea care primeaza, ci stilul, felul in care este spusa, istoria noastra impletita cu a lor, granitele care se pierd in miile de ani de scriere … Toate acele lucruri care se pot ascunde, printre cuvinte, intr-o propozitie, departe de stereotipurile invatate in scoala sau in facultate.

     Literatura, cea pe care eu o indragesc, a trecut de simpla formulare A fost odata ca niciodata. Granitele Cititor-Scriitor-Narator au devenit mai greu de definit, de delimitat, iar ,,lumile posibile” ale lui Eco sunt mai intortocheate, cu mult mai multe lucruri de spus, de analizat.

     Suntem scriitori ,,ratati”. Indiferent de cat de bine scriem despre o carte sau mai multe, indiferent de cate carti citim sau de cate perspective noi aducem, a ramane la ,,statutul” de Cititor sau chiar si de Critic, pentru unii dintre noi inseamna ratare. Menirea noastra ca Cititori este de a da viata marilor scrieri, de a crea in mintea noastra acele ,,lumi posibile” in care uneori ne uitam pe noi insine, iar alteori ne dorim sa ,,evadam” inapoi, in ceea ce numim Realitate. Ma gandesc aici la cartea lui José  Donoso – Obscena pasare a noptii si starea de cosmar in care te scufunzi. Putem noi, ca Cititori, de a face mai mult de atat? Putem indrazni la mai mult?

     Literatura pentru mine va reprezenta mereu o Arta. Si uite ca literatura aceasta ,,deschisa”, atipica, experimentala, ofera noi portite simplilor cititori. Un exemplu in acest sens ar fi tango-ul celor de la Gotan Project, care imbina aici vocea scriitorului argentinian Julio Cortázar cu jocul si cantecul copiilor din vechiul Sotron, totodata numele binecunoscutului sau roman (Rayuela sau Hopscotch). Din arta-n arta. Fie ca suntem captivati de lumea literelor, sau ca muzica reprezinta o parte centrala din viata noastra, Literatura paraseste simpla pagina alba si trece pe note, si invers. Nu mai e doar o poveste, o fabula, inchisa sau deschisa dupa Eco, ci mai multe, care creeaza la randul ei alte lumi, in alte universuri. Ne invata sa privim dincolo de acel Sfarsit de care poate ne-am agatat cand am fost mici. De acea granita intre arte. De a citi un text doar pentru a-l analiza, de a-l pune in categorii, de a evidentia trasaturi specifice sau de a gasi o stare. Dincolo de cuvinte, de ganduri sau culturi, literatura, prin cititori precum cei de la Gotan, capata un nou limbaj. 

Irealitati cotidiene si trecute

Ne scriem singuri Realitatea. Alegem sa ne traim vietile ca laici, credinciosi, calugari sau atei, ne inchidem intr-un orasel de munte sau intr-o manastire din pustiu. Alegem sa luptam, sa ne ridicam deasupra plevei, sa ignoram glasul Teamei din noi, alegem sa nu lasam micile bucurii din viata noastra sa treaca pe langa noi, prea orbiti fiind de lucrurile de care ne este groaza... viata este facuta din multe realitati, puse una peste alta, amestecate ca-ntr-o godeta, pictate in palete de culoare pentru fiecare dintre noi... e realitatea taranului si a campului, a muncitorului de pe strada, prafuit, a bogatasului, a cersetorului, a celui din Romania si a celorlalti din celelalte tari... iar singurul lucru ce le uneste este rasuflarea fiecaruia dintre noi – bataile de inima, nevoia de ceilalti, psihologia comuna – si sfarsitul cu care cu totii suntem datori... dar inainte de asta, noi suntem cei care alegem sa ramanem in Realitatea in care ne-am nascut, alegem sa luptam sau sa ne lasam infranti inca dinainte de a fi incercat si altceva, alegem lucrurile care conteaza mai mult pentru noi in viata: ceea ce vedem la stirile de la ora 5, demolarile din oras, pustiul din sistemele sociale, sau, toate lucrurile, locurile si oamenii care ne fac sa zambim.

Spun toate acestea pentru ca in saptamanile trecute, cineva drag mie a declarat raspicat ca viata este urata – trei cuvinte, puse laolalta, care ma ranesc profund ori de cate ori dau de ele – pe bloguri, pe strada, prin cafenele. Pentru ca ucid instantaneu orice bucurie de a trai, sugruma setea de nou, de viata, de culoare, si acopera totul cu-n val cenusiu, in care nu mai exista nimic. Uratul este respins (asta daca nu ne gandim la Baudelaire...) si din aceasta cauza, pentru mine, a-mi spune ca viata e urata este sinonim cu dorinta de a nu mai exista.

Asa ca da, ma razvratesc puternic la auzul acestor cuvinte. Pentru ca daca le-as accepta, TOT ceea ce am facut, cunoscut, descoperit in viata, s-ar prabusi instantaneu. De la orele de filosofie din liceu mi-a ramas imaginea realitatii ca un cub: fiecare dintre noi vede o alta fata si este imposibil sa le surprinzi pe toate deodata. Asa ca sunt zile cand ma retrag in mine si ma joc cu acest cub, intorcandu-l si privindu-l intre degetele mele. Pentru ca si eu, ca oricare alt om simplu de pe fata pamantului, observ nedreptatile de aici. Asa ca ma joc cu acest cub, vrand sa-i prind toate aspectele, vrand sa-mi amintesc si de lucrurile care-mi dau energia ce ma caracterizeaza.

Zilele acestea, cu-n cub imaginar in mana, am descoperit o noua fata in ceea ce numim “realitate”, intr-o carte ce trateaza (pe langa multe altele) aceasta tema, in care detaliile fac esenta, si-n care Cuvantul joaca un rol central. M-am afundat timp de 3 zile in ultima jumatate a romanului Numele trandafirului, si-n timp ce in minte imi rasuna inca de la primele pagini melodia Ameno, m-am trezit intrebandu-ma de aceasta parte a vietii, imbratisata de multi, as putea spune, atat de departe de noi, astia laici. Ca sa nu mai pun secolul al XIV-lea, atat de diferit ca atmosfera de al nostru... am descoperit o multitudine de realitati, adeseori antagonice, in mijlocul aceleiasi realitati: Biserica/divinitatea. Cine oare se mai gandeste acum la ordinal calugarilor, a Bisericii, a Vaticanului, a luptei dintre papa si imparat, lucruri ce au influentat puternic timpul de atunci... Umberto Eco creioneaza printr-un limbaj teologic, medieval, dar care-n acelasi timp are accente puternice postmoderniste, un veac de mult apus, in care, prin simbol si cuvant, am putea regasi o lume mai apropiata de a noastra...

Nu vreau sa comentez aici cartea, sa-i fac o recenzie sau sa o prezint cuiva, prin toate elementele ei, dar as putea spune ca e o carte dificila, plina de detalii si simboluri, despre care s-au scris atatea si probabil ca se vor mai scrie, care cere un cititor deschis la minte, fie ca e agnostic sau credincios... pe de o parte, limbajul si problemele teologice expuse ii vor plictisi si-i vor face pe multi sa renunte, pe de cealalta parte, daca esti suficient de perseverent si perspicace, descoperi ca crestinismul, la randul lui, are mai multe fete... luptele externe, urmate de cele interne, multitudinea de ordine, de interpretari ale Scripturii, vechile uneltiri omenesti, regasite in orsicine, se deschid rand pe rand, ca petalele unui trandafir... cred ca cea mai mare greseala ar fi sa-l vedem ca simplu roman politist (si daca toate romanele politiste ar fi ca acesta, in mod sigur as fi fana lor...) ... e un roman total, care se joaca cu simbolurile, Cuvintele, Realitatile... sau sa fie oare toate acestea Irealitati?