Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)