The Void

Gonim prin viata. Gonim dupa doua sau trei visuri pe care omenirea intreaga le-a avut in intreaga sa existenta. Gonim dupa iluzia libertatii. Dorim sa fim unici, cand fiecare dintre noi repeta ceea ce altii, inaintea lor, au spus-o si au facut-o. ,,O balbaiala in fata creatiei”, eu, tu, el, ea, fiecare poveste, fiecare minut, fiecare gest. Suntem precum cartile pe care le citim. Avem impresia ca noi suntem primii cititori, ca povestea ni se destainuie noua, pentru prima data. Cand de fapt alte maini, alti ochi, alte inimi si alte ganduri au cutreiat si-au descoperit acele lumi cu mult poate inaintea noastra.

Gonim dupa nevoia de familie, de stabilitate, de siguranta, iar atunci cand in final o avem, fie incepem sa gonim si sa abandonam, alte glasuri, alte teluri, acelasi eu nesatul, ne indepartam si ne autoamagim ca lucrurile merg bine, ignoram tot ceea ce avem langa noi, oferim doar suturi, sau doar pe astea le primim. Dar lucrurile merg bine.

Gonim dupa glorii, dupa being the best, desi uneori uitam ca nu doar varful e cel esential, ci si drumul pe care l-am ales, oamenii pe care i-am pastrat langa noi, pe care i-am dezamagit, pe care i-am abandonat, pe care i-am iubit, sau pe care cumva, in memoria noastra efemera, i-am uitat intr-un ungher indepartat.

Cu totii avem nevoie de-un Dumnezeu, de-un zeu, de-un idol. Gonim dupa eternitate, atunci cand viata laica ne-o mai permite. Privind in jur, pe chipurile oamenilor, in povestile lor, in mormanele de dosare, hartii, in drumurile nepavate, in protestele de pe strada, din oras, in razboie, ucideri, si-n tot haosul din lume, in fractiunea aceea de secunda in care iti spui Quo vadis, Domine? te intrebi cum de mai poate exista o divinitate intr-o astfel de lume …

Cu totii avem nevoie de afectiune. Numai ca-n goana noastra spre Nicaieri, uitam sa o mai cerem, sa o mai aratam sau ne-o mai spunem. Oferi totul pentru un gest de caldura, pe care-l astepti uneori luni intregi. Si ierti, si tot dai, si intr-o zi te trezesti pustiit in mijlocul unei autostrazi imense, descult de tine, de prieteni, de cei apropiati, de cei pe care i-ai purtat mereu in adancul tau, ascultand toti pasii goi de langa tine, toata goana oamenilor, toate valurile care se inalta si se sparg inauntrul pustietatii tale. 

We run. We run all the time. Chasing ghosts, illusions, dreams… We run in our need to escape from our own person or, on the contrary, we try to discover who we are. What if we don't like the image we encounter? People go on with their lives. Build them up till they die and nothing remains behind them. Only another face, another mask, another story that will be repeated by another Me or You. What if we stop or are being stopped - by too much love, too many headaches, too much heaviness - and we simply listen to the world, to its whisper, to its insanity, or the one which lays inside ourselves? What can we discover, who shall we meet then, in this nothingness and "nobodiness", why do we keep on running in a circle, forgetting the simplest dance from all of them? …