A Summer in Books

Am evadat mereu în literatură. Și m-am regăsit în ea, o regăsire nu doar prin prisma personajelor, a ideilor, ci și a propriei căutări: o căutare obsesivă a celui mai precis cuvânt, a acelui ceva ce nu a mai fost spus, a scopului și locului literaturii în timp, mai ales astăzi. M-am regăsit în ea, la marginea dintre cititor-critic-scriitor fără vreo lucrare, în singura lume pe care am simțit-o întru totul Ithaca; mi-am tras de mică un scaun la acea masă lungă a scriitorilor de atunci și de acum, la care cumva toți sunt prezenți, și am învățat să-i ascult, pe fiecare-n parte.  

A fost o vară scurtă, în care m-am aruncat cu totul în câteva cărți pe care le voiam de mult să le parcurg, altele pe care abia le-am descoperit, recomandate sau luate din pură curiozitate, o vară de care m-am agățat, în prag de sfârșit, care ar trebui să încheie o etapă. Printre cărțile pe care le port acum în mine se numeră:

  1.. Nora Iuga, Sexagenara și tânărul – ceea ce m-a impresionat cel mai tare la această carte a fost tinerețea, vitalitatea, dar și vulnerabilitatea pe care am simțit-o  ... nu a fost un singur cuvânt în care să o fi simțit pe Nora bătrână (urât, cumplit cuvânt).  Un stil alert, jucăuș, plin de amintiri, dar care comentează pe alocuri și ceea ce este literatura în ziua de azi, și una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o anul acesta.

   2,  Vladimir Nabokov, Lolita – datorită Norei Iuga mi-am amintit de Lolita, o carte care a fost cu mult altfel decât mă așteptam, în care Limbajul este cel care orchestrează totul. Căutarea, îmblânzirea Cuvântului, cam despre asta e vorba în Lolita. Nu sunt însă întru totul de acord cu Nabokov când vine vorba de literatură și societate. Cred că literatura poate reflecta și rescrie societatea, că poate fi o oglindă nu doar a ei, dar și a noastră înșine (pentru ultima parte a se vedea Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte).

    3, David Lodge, Născut într-un ceas bun – Un altfel de scriitor, o carte în care am găsit un om diferit de cel pe care mă așteptam să îl întâlnesc, și în care m-am regăsit pe planul acela de care menționam la început.

   4, Kurt Vonnegut, Jr. – Sirenele de pe Titan – cred că Vonnegut este unul dintre cei mai inteligenți scriitori pe care i-am citit. Nu îmi plac SF-urile, dar Vonnegut este o excepție prin stiul și umorul folosit. O scriere ateistă, plină de ironie la adresa căutării unui sens în viață, un răspuns ironic la întrebările omenirii legate de divinitate, determinism și liber arbitru.

   5,  Julio Cortazar – Șotron – nefinalizată, dar care trebuie amintită aici. E una dintre cărțile care mă fac să regret că nu știu spaniola, o carte care ar fi trebuit citită în această limbă, o carte grea – cea mai grea dintre toate cele amintite – o scriere care transcende literatura, în care nu povestea în sine este cea importantă, ci Cititorul și cum se citește.   

Bineînțeles că au existat cărți la polul opus. Două dintre ele – Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night Time, despre care nu sunt așa multe de zis, și Cecilia Ștefănescu – Intrarea Soarelui – o carte ciudată, cu potențial, dar care a eșuat printr-o avalanșă a comparațiilor și a cuvintelor prost alese. 

Rayuela

Oare ce este literatura? Există limite în literatură și dacă da, care sunt acestea? Care e diferența dintre o operă de ficțiune și una care merge dincolo de ficțiune?

Julio Cortazar în Șotron merge în direcția extremelor. Un roman considerat Finnegans Wake argentinian (deși nu cred că merge chiar într-atât de departe), un roman plin de jazz, de blues și de tango, dar care te face să îi detești personajele și firul narativ, în care nu ai cum să te regăsești, în care tot cauți un sens, dar care te captează prin jocul narativ și capitolele despre (anti)-literatură – ironic, creată tot prin Cuvânt.

Se spune că arta imită viața. Sunt atâtea lucruri pe care nu (ni) le spunem, pe care le refulăm, atâtea lucruri pe care le izgonim, evităm, ascundem. Unii poate, mai mult decât alții, sunt un iceberg al cărui doar vârf se vede. Sunt atâtea lucruri pe care le detestăm în ceilalți, atâtea lucruri făcute fără sens, atât de multă Viață irosită în repetiții, în rutine, în eșecuri ... Și atât de mulți care nu își analizează propriile vieți și greșeli.

Cam asta cred că ar fi și limitele literaturii, dacă ele pot exista. Viața, în toată culoarea și goliciunea sa, reprezintă Literatura. Cred că există puțini cititori care reușesc să pătrundă în haosul acestui roman. Puțini care citesc această literatură dusă la extreme, acea literatură care te provoacă, te face să o urăști, să o interoghezi, să devii într-un final parte activă din ea. Literatură scrisă pentru critici, scriitori ratați, artiști și filosofi ... Cred că fiecare scriitor își are propriul cititor. Lumea literară, poate astăzi mai mult ca ieri, abundă în pseudo-scriitori. Așa cum avem scriitori de valoare, scriitori cu potențiali, scriitori filosofi, scriitori amatori, etc., așa cred că și lumea cititorului se împarte în tot felul de clasificări, de la cei care caută plăcere și a se regăsi pe ei înșiși în lucrările citite, la cei care, paradoxal prin prea multă pasiune, fac (sau încearcă să facă) din literatură o profesie.

,,S-ar părea că romanul obișnuit zădărnicește căutarea, limitând cititorul la universul lui, cu atât mai bine definit cu cât romancierul e mai bun. Oprire forțată la diversele grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice șoptindu-i, pe sub dezvoltarea convențională, alte perspective, mai ezoterice. Scriitură demotică pentru lectorul-femeie (care, de altfel, nu va trece de primele pagini, în mod brutal rătăcit și scandalizat, blestemând pentru cât l-a costat cartea), cu vag aer de scriitură hieratică.

De provocat, de asumat un text neglijent, dezlânat, incongruent, minuțios antinuvelistic (deși nu antinovelesc). Fără a-ți interzice marile efecte ale genului când situația o cere, dar amintindu-ți de sfatul lui Gide, ne jamais profiter de l’elan acquis. Ca toate creațiile alese ale Occidentului, romanul se mulțumesște cu ordine închisă. Hotărât împotrivă, de căutat tot aici deschiderea și pentru asta de tăiat de la rădăcină orice plăsmuire sistematică de caractere și situații. Metodă: ironia, autocritica permanentă, incongruența, imaginația în slujba nimănui.

O tentativă de această natură pornește de la o respingere a literaturii; respingere parțială, căci se întemeiază pe cuvânt, dar care ar trebui să intervină la fiecare operație întreprinsă de autor și de lector." (79; 402-403)