Rayuela

Oare ce este literatura? Există limite în literatură și dacă da, care sunt acestea? Care e diferența dintre o operă de ficțiune și una care merge dincolo de ficțiune?

Julio Cortazar în Șotron merge în direcția extremelor. Un roman considerat Finnegans Wake argentinian (deși nu cred că merge chiar într-atât de departe), un roman plin de jazz, de blues și de tango, dar care te face să îi detești personajele și firul narativ, în care nu ai cum să te regăsești, în care tot cauți un sens, dar care te captează prin jocul narativ și capitolele despre (anti)-literatură – ironic, creată tot prin Cuvânt.

Se spune că arta imită viața. Sunt atâtea lucruri pe care nu (ni) le spunem, pe care le refulăm, atâtea lucruri pe care le izgonim, evităm, ascundem. Unii poate, mai mult decât alții, sunt un iceberg al cărui doar vârf se vede. Sunt atâtea lucruri pe care le detestăm în ceilalți, atâtea lucruri făcute fără sens, atât de multă Viață irosită în repetiții, în rutine, în eșecuri ... Și atât de mulți care nu își analizează propriile vieți și greșeli.

Cam asta cred că ar fi și limitele literaturii, dacă ele pot exista. Viața, în toată culoarea și goliciunea sa, reprezintă Literatura. Cred că există puțini cititori care reușesc să pătrundă în haosul acestui roman. Puțini care citesc această literatură dusă la extreme, acea literatură care te provoacă, te face să o urăști, să o interoghezi, să devii într-un final parte activă din ea. Literatură scrisă pentru critici, scriitori ratați, artiști și filosofi ... Cred că fiecare scriitor își are propriul cititor. Lumea literară, poate astăzi mai mult ca ieri, abundă în pseudo-scriitori. Așa cum avem scriitori de valoare, scriitori cu potențiali, scriitori filosofi, scriitori amatori, etc., așa cred că și lumea cititorului se împarte în tot felul de clasificări, de la cei care caută plăcere și a se regăsi pe ei înșiși în lucrările citite, la cei care, paradoxal prin prea multă pasiune, fac (sau încearcă să facă) din literatură o profesie.

,,S-ar părea că romanul obișnuit zădărnicește căutarea, limitând cititorul la universul lui, cu atât mai bine definit cu cât romancierul e mai bun. Oprire forțată la diversele grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice șoptindu-i, pe sub dezvoltarea convențională, alte perspective, mai ezoterice. Scriitură demotică pentru lectorul-femeie (care, de altfel, nu va trece de primele pagini, în mod brutal rătăcit și scandalizat, blestemând pentru cât l-a costat cartea), cu vag aer de scriitură hieratică.

De provocat, de asumat un text neglijent, dezlânat, incongruent, minuțios antinuvelistic (deși nu antinovelesc). Fără a-ți interzice marile efecte ale genului când situația o cere, dar amintindu-ți de sfatul lui Gide, ne jamais profiter de l’elan acquis. Ca toate creațiile alese ale Occidentului, romanul se mulțumesște cu ordine închisă. Hotărât împotrivă, de căutat tot aici deschiderea și pentru asta de tăiat de la rădăcină orice plăsmuire sistematică de caractere și situații. Metodă: ironia, autocritica permanentă, incongruența, imaginația în slujba nimănui.

O tentativă de această natură pornește de la o respingere a literaturii; respingere parțială, căci se întemeiază pe cuvânt, dar care ar trebui să intervină la fiecare operație întreprinsă de autor și de lector." (79; 402-403)