We are so damn alone in this world … Poate ca fiecare dintre noi
constientizeaza asta intr-o zi. Golul acela, pe care dorim sa-l umplem cu
oameni, societate, prieteni, teluri, visuri, nesatul, acela care cere un scop,
care intreaba care-i sensul in toata povestea asta, care ne face sa ne temem de
moarte, sau din contra, sa ne tot gandim la ea.
S-a tot scris despre Toamna
patriarhului: povestea tiranului, cu-n stil izbitor de asemanator cu
monologul lui Molly Bloom din Ulysses,
la care ar trebui revenit atunci cand se vorbeste de acele roluri atat de
puternice ale personajelor feminine ale lui Marquez.
Cred ca Toamna patriarhului e povestea omului singur. Al omului nu atat de
mult avid de putere, ci al omului dornic de dragoste, care nu se teme intr-atat
de moarte cum se teme de incapacitatea celor din jurul lui de-a il iubi, de la
propria mama la ,,prieteni” si generali, la sotia sau amantele sale. Patriarhul
nostru nu ofera doar un regat pentru un gest de iubire, ci realitatea insasi, pe care incearca sa o modeleze dupa bunul sau
plan. El intruchipeaza in imaginea batranului care-ti provoaca repulsie sau
mila umanitatea insasi, cu ce are
mai bun, decreptitudinea si barbaria ei, toate asezate in fata
acelor persoane din viata lui.
Si totusi, cumva, se esueaza in
acest drum de-a avea totul, sau in acel simplu fapt, pe care ,,muritorii" de rand l-ar avea: a fi indragit, iubit, in oricare sens, de un alt om. In gandurile incalcite si-n naratorii care-i cunosc
povestea, in fiecare el, ea, noi, eu, tu, in delirul stilului, al vietii, al
bolii si-n linistea mortii, de ce unii oameni, oricat de multe ar da, oricat de
sclavi ai iubirii ar fi, in imparatia ce-o stapanesc, in teama ce-o inspira, in
grandoarea, maretia, aviditatea sau hidosenia sa, indiferent unde sunt, indiferent
daca dau tot ce e mai bun dintr-o fiinta umana, fie ca incearca sa se impuna
prin forta, instincte, tot ce e mai hain in noi, fara a stii o cale de mijloc, nu sunt capabili in a fi iubiti?
No comments:
Post a Comment