Ma numesc Rosu

Sunt carti mai ,,personale", daca le pot numi astfel, mai aproape de noi, pe care le citim cu o ceasca de cafea alaturi, intr-o camera linistita, intr-un amfiteatru plin, sau pe o banca verde sau portocalie, printr-un parc preferat. Ne lasam purtati intr-un timp de demult sau intr-unul mai aproape de noi, pe care cumva il recunoastem. Suntem crescuti intr-un anumit spatiu cultural, avem acces la altele, suntem invatati cu literatura romana, americana, engleza, franceza, rusa, suntem invatati cu un anumit stil. Mi-am dorit insa mereu sa citesc si alte literaturi, alte popoare, sa le descopar prin scriitorii lor. Asta m-a condus la Orhan Pamuk, la Turcia, la constientizarea faptului ca nu stiu mai nimic despre traditiile acestei tari, la un alt fel de scriitor, din categoria celor care provoaca, facandu-te sa pasesti dincolo de zona ta de confort, scriind acele carti infernale, cu care te lupti, dar care iti deschid alte orizonturi de cunoastere, alte moduri de gandire. Si poate ca aceasta este una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii, dincolo de refugiile pe care ni le creeaza, aceasta posibilitate de a creste, de a intelege ce inseamna acea empatie culturala, dincolo de timp, si mai important aici, dincolo de spatiul geografic.

Daca ar fi sa compar Ma numesc Rosu cu vreo alta carte, m-as gandi la Numele trandafirului, de

Eco, si poate si la Razboi si pace, de Tolstoi. Aceste 3 romane sunt romane enciclopedii, complexe, care nu se rezuma doar la literatura. In ele gasesti – mai la vedere sau ascunse - tratate de istorie, de estetica, de semiotica … Si din toate aceste trei romane, cumva, in cartea lui Pamuk mi-a fost cel mai greu sa intru, sa o inteleg. O alta limba (nu cred ca am mai citit un roman din aceasta tara pana acum), o alta cultura, un secol mult prea indepartat. M-am tot gandit cum un român poate citi o astfel de carte, cand te gandesti la relatiile pe care le aveam cu turcii in acea perioada descrisa de Pamuk, la incompatibilitatea noastra culturala, la diferenta uriasa de gandire, de religie, la codul nostru care cumva ne-a fost transmis din generatie in generatie. Cum creem acea punte de timp si de spatiu, cum le putem intelege pe acele personaje, cate informatii detinem legate de miniaturisti, de istoria picturii in mare, de arta maestrilor franci, de gandirea si interdictiile Coranului, si in special, cum le putem intelege pe ultimele dintre acestea?

Pentru cei care citesc si altceva in afara de literatura, pentru iubitorii de istorie a artei, pentru artisti, scriitori, pictori, cartea ar putea fi un bun tratat pentru Turcia secolului XVI si arta miniaturistilor. Pentru ceilalti, noi, cititorii de rand, toate aceste informatii ne vor face sa ne pierdem in labirintul de informatii, si mai ca nu vom sesiza cum a fost scrisa aceasta carte: vechiul narator, care ne povestea ce se intampla, vechea perspectiva, este aici impartita intre toti. Cartea poate fi vazuta ca o pictura de mari proportii, in care fiecare are ceva de spus. M-am tot gandit la tehnica utilizata de Prezi: fiecare capitol este spus de altcineva, constient de conditia sa de personaj, adresandu-se direct cititorului, intrand in mintea ta si facandu-te sa gandesti, sa iei parte la actiune. Mai mult decat atat, ca intr-un joc suprarealist, Calul (imaginea tuturor caiilor otomani), culoarea Rosie, Cadravul, Diavolul, Banul si alte cateva obiecte preiau cuvantul, facandu-te constient unde trebuie sa privesti mai departe, si toate aceste voci prinse cumva de vocea suprema, Orhan, cel din carte.

Mi-a fost greu initial sa constientizez tehnica lui Pamuk, sa il apreciez. Am ajuns apoi sa nu ma mai pot opri din citit. Au fost momente, aproape de final, cand la fel ca si unul dintre personaje, Negru, am fost coplesita de avalansa de informatii despre istoria miniaturistilor. Ceea ce ii pot reprosa scriitorului este intinderea, poate nejustificata a romanului, intoarcerea obsesiva asupra acestei arte. De asemenea, nu cred ca ne bucuram de o traducere suficient de buna pentru acest roman (ma gandesc aici la amestecarea stilurilor, la folosirea unor cuvinte regionale intr-un context cat de cat modern, izolate printre celelalte).

Si cu toate acestea, in toate aceste amprente culturale care in acelasi timp fascineaza si ingreuneaza lectura, este placut sa gasesti amprentele cu care ai fost invatat, a unui Borges, a unui Eco, sa regasesti in toate acele povesti in povesti, in toate acele voci ecouri pe care le recunosti, impletite intr-o lume cu totul noua.