Incerc sa gasesc un cuvant potrivit pentru ceea ce imi inspira proza
lui Borges, de care am tot vorbit in ultimele trei saptamani de respiro. As
vrea sa iau un creion si sa sfasii paginile acestei carti ingalbenite de vreme,
precum cuvintele hermetice, magice, inchise in aceste file. As vrea sa
subliniez, sa notez, sa fac trimiteri, sa mazgalesc, sa tot caut ... Sa stau cu
o ceasca mare de cafea cu lapte langa mine, cu un creion in mana, cu un laptop
deschis, ascultand ceva desprins tot dintr-o lume de dincolo, sapand in
multitudinea de sensuri, de simboluri, de referiri … Si cumva, nu pot face
asta. Din simplul motiv ca nu este o carte ce-mi apartine.
Nu pot sa am o carte care are ceva de spus si pe care sa nu scriu. Motivul principal pentru care evit bibliotecile, imprumuturile si care
poate m-au facut sa ma gandesc la acea biblioteca personala, plina ochi de tot
felul de carti, biblioteca ce imi aminteste de niste ani uitati, din illo
tempore ..
A fi un cititor avid, a fi un scriitor. Cred ca Borges este inainte de
toate un cititor enciclopedic si apoi un scriitor. Un scriitor de prim rang,
dar care cumva nu a reusit sa se detaseze de conditia sa de Cititor, conditie,
statut pe care il privilegiaza. Intr-una din teoriile receptarii ni se spune ca
cititorul nu se poate identifica prea mult cu opera/scriitorul pentru ca atunci
o analiza critica n-ar mai fi posibila, dar nici o distantare prea mare nu este
recomandata, ci ei - noi - trebuie sa fim undeva in echilibru intre cei doi poli.
Poate ca asa este si cu scriitorii - A nu fi prea cititor, a nu fi doar
propriul cititor.
Eu una simt ca sunt inca la statutul de cititor, conditie pe care poate
nu mai am cum sa o depasesc. Ma gandesc la Eliade, la Borges, la toate acele
carti peste care nu ai voie sa treci si care cumva, cu trecerea anilor, in loc
sa scada, numarul lor creste. Ma gandesc ca inainte de a ma aseza pe pagina e
nevoie de toate acele nume care inca ma mai asteapta. Si ma mai gandesc din nou
la Borges, la Umberto Eco … scriitori mareti, peste care nu avem cum sa sarim, si totusi cumva simt ca talentul celor doi s-a ,,erodat” putin in spatele
cunostintelor acumulate, in spatele tuturor lucrurilor pe care au vrut, au
simtit nevoia sa le arate, sa le readuca in proza lor. E posibil sa gresesc.
Mi-e teama ca imi voi petrece intreaga viata citind, nemaigasind
curajul sa insir pe o fila ceea ce port in mine, cu atat mai mult
nemaindraznind sa mai arat unei alte fiinte ceea ce gandesc, sunt, simt. Asa
cum imi este teama de lucrurile pe care le scriu aici. Prea intime, prea eu. Ca
intr-o carte de nisip, ne pierdem in miliardele de fire, de file, de cuvinte.
Ne pierdem in ei, ne pierdem in noi. Atunci si acum.
No comments:
Post a Comment