Septembrie

Imi place sa ascult ploaia batand in geam. Stii, e o imagine clasica, gasita prin carti, in povesti, in ceea ce a fost candva. Imi place sa o privesc de la fereastra, intr-o camera semi-intunecata, asteptand ca lumina soarelui sa dispara incet pe paginile cartii ce am uitat-o langa mine. Luigi Pirandello de asta data. Si-mi mai place sa aud fosnetul frunzelor cazute sub talpile mele, prin parcuri goale, aproape de asfintit.

Sunt atatea lucruri marunte care ne fac sa zambim, dar pe care le uitam intr-o zi de ieri, pe un coridor uitat din noi insine, printre teancurile ce trebuie sa le parcurgem. Oare unde mai suntem noi in toate astea ?

(Unor) scriitori le place sa se joace de-a Dumnezeu, sa fie acei creatori ce imita creatia cea dintai. Marin Sorescu, Iona : Creatia e o balbaiala in fata lui Dumnezeu. Joyce, A Portrait… “The artist, like the God of the creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails”. Numai ca personajul e mai mult decat o simpla fantezie, o simpla intruchipare din mintea autorului, o simpla unealta. In timp ce pentru noi, cititorii, el traieste in afara noastra, pentru scriitor, fiecare personaj traieste inlauntrul sau. Real vs. iluzie. Nemurire si efemeritate. Felul in care actul de a scrie purcede, nasterea unui personaj viu – unul dintre cele mai repetate cuvinte in piesa lui Pirandello – si respingerea lui, infranarea de a-l aseza pe hartie.

,,Un personaj, domnule, poate oricand sa-l intrebe pe un om: <<cine esti?>>. Pentru ca un personaj are intr-adevar o viata a lui, marcata de trasaturile lui, de aceea este totdeauna <<cineva>>. Pe cand un om […], in genere, poate sa fie <<nimeni >>”.

Gonim intruna. Dupa ceea ce ni se spune sa facem la servici, dupa masini si tramvaie, dupa hartii, socoteli, dupa bani, dupa dosare si alte prostioare, pentru ca la finalul unei zile sa ne prabusim in pat, sa vorbim despre ceea ce am facut astazi, sa mai uitam sa ne intrebam where is me in all these ? De la tineri entuziasti, gata sa schimbe lumea, ne trezim fara a sti in mici batranei, ingropati deja sub noianul cotidianului, al banalului, al renuntarii la noi. Personajele noastre dragi raman aceleasi de-a lungul secolelor, cei 100 de ani de singurate ai lui Marquez vor degaja mereu aceeasi pasiune, aceleasi trairi, aceleasi nazuinte irealizabile ; muzica, razboiul si lectiile de filosofie vor rasuna mereu din paginile lui Tolstoi… ceea ce se poate schimba de-a lungul timpului este mentalitatea epocii, a cititorului, a perspectivei din afara… aceleasi glasuri in alte incaperi ...

A avea un destin, un drum, o poveste. Suntem noi personajele unui Dumnezeu sau oare suntem noi creatorii Lui ? In marea de oameni neschimbata de mii de ani, in povestile ce se repeta, in mastile ce le purtam cu totii, si-n efemeritatea de care nu suntem constienti, obisnuiesc sa imi invat elevii sa-si urmeze visurile, sa aiba curajul sa riste, sa incerce si altceva. Ma intreb uneori daca eu am facut ceea ce le zic lor sau ii invat ceea ce eu n-am putut retine niciodata. Sunt cele trei batai pe care le ascult in evanescenta luminii  … e ploaia ce bate in geam, si ceasul de pe perete, si-un glas timid din interiorul meu.