Delir

I have danced a tango with my hubris, with my chaos for quite a while. M-am afundat zilele acestea în somn și în cărți, căutând Tăcerea. Am încercat să îmi ordonez gândurile, să uit pentru ceva timp de toate grijile, de toate obligațiile, de toată lumea care mai cere o altă bucățică din mine. Să uit de Timp. Să uit de Societate. Să îmi amintesc de un eu fără măști.

Așa s-a făcut că m-am trezit citindu-l pe Cărtărescu. Cred că îmi era dor de o carte scrisă într-un astfel de stil, dor de o astfel de căutare. Un pariu al scriitorului, al arhitectului, cu sine însuși, în căutarea acelei scrieri totale. M-am trezit înotând în haos, în delir, în idei răzlețe, uitând și amintindu-mi totodată. M-am trezind gonind prin absurd, în căutarea unui sens, prin labirintul viselor și prin anii cei dintâi, prin mituri și psihologii, prin lumi și stări arhicunoscute, întorcându-mă brusc în mine. În labirintul minții mele, unde sunt eu, unde e Ithaca. În construcțiile cu care ador să mă joc, în miile de idei izvorâte dintr-un joc de cuvinte, în dorul meu pentru o astfel de literatură, în ceea ce Kerouac si Nabokov spuneau despre nebunie (pe lângă mulți alții). Și am simțit, pentru prima dată de mult timp, că respir.

*

,,Think you're escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home.” 

(James Joyce)

*

,,Ce cuprind paginile astea pe care le-am înşirat pe noptieră şi pe cearceaf? Sînt ele opera mea, sau Opera ei? Mai pot discerne ce e al ei de ce e al meu? Iarăşi mi-e frică. Pierdut în peisajul creierului ei, călcînd pe terenuri nesigure, prin zone roze şi sidefii, afundîndu-mă în văile circumvoluţiunilor ei, în rîpele vestibulare. Afundat pe cărări înguste în pădurea obscură a paleoencefalului ei, oglindindu-mă în apele epifizei (dar văzînd pe cine?), trecînd pe deasupra bolgiilor cu amintiri care urlă în smoală topită, sucindu-mă sub ploi cu fulgi de foc, suind purificat în mezencefalul plin de reptile şi de păsări cu dinţi, pierdut acolo, printre ferigile arborescente. Şi sus, explorînd cele şase straturi extaziate ale ncocortexului, pictate cu chipul Ginei deformat ca un fetus peste emisfere: frunte turtită, gură cu buze groase şi limbă enormă, trup minuscul, dar mîini cu degete cît tot corpul, răşchirate grotesc. Şi pretutindeni conclavul viermilor, insectelor, reptilelor, mamiferelor, adunările de gală ale ramapitecilor, australopitecilor, pitecantropilor, apoi oamenii de Cro-Magnon, romanii, celţii, dacii, slavii, tătarii, străbunicii, bunicii (Maricu şi Tanicu), părinţii, rudele, prietenii, eu însumi întîlnindu-mă cu mine însumi acolo, în creierul ei, şi nici un Virgiliu şi nici o Beatrice şi nici o mîntuire şi nici o urcare spre stele. Rătăcesc prin labirintul minţii ei, trag de pîrghiile prin care se rotesc ochii ei, apăs pedalele prin care se mişcă genunchii ei. Îmi privesc degetele micuţe şi noi, cu unghiile deja cojite. Cu ele am ţinut pixul. Deci - cine a scris?” 

(Mircea Cărtărescu – Gemenii)