Viata la nivel primar

“Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Doar prin dragoste şi prietenie putem crea iluzia de o clipă, că nu suntem singuri”.  Si uneori nu avem parte nici de asta. Ne pierdem timpul penduland printre indatoririle de la servici, scrierea unei lucrari inca neincepute, visuri la care speram si totusi niciodata nu avem curajul sa le abordam, traduceri, pregatiri, articole. Si totusi, very deep, inside ourselves, we know that these things are knick-knocks. Vin si pleaca, isi schimba forma, apar altele, ne stresam pentru un nimic, ingropandu-ne in mii si zeci de proiecte…

Ce te  faci cand pierzi pe cineva, cand oamenii de la care asteptai protectie neconditionata te fasie atat de tare-n interior incat esti o bomba pe cale sa explodeze pentru cei din jurul tau si pentru tine, cand setea aia a ta de viata e trimisa intr-un desert interior, pe termen nelimitat? Ca profesor, ma gandesc la copiii ce dau cu spray prin clasa, distrug orele, obiectele scolii, ajung sa fure, sa injure, sa inventeze povesti (de care putini ar avea imaginatia necesara), sa cerseasca un dram de atentie, sau sa faca ORICE pentru a fi in centru? Avem un catalog, o materie pe care o iubim, si-n fata noastra o fiinta umana abandonata, ce cauta un loc, la fel ca oricare din noi, numit acasa.

Nu suntem pregatiti pentru adevarata suferinta. Sa ne gandim la oamenii de langa noi, cu care ne place sa ne petrecem timpul, cu care radem, impartasim amintiri, secrete, teluri. Ce facem atunci cand ei cad, unde oare suntem cand acesti oameni chiar au nevoie de noi? Cand a fost ultima data cand am ridicat telefonul pentru a pune niste intrebari simple, pentru a ne arata empatia, dragostea, prietenia? Cand a fost ultima data cand am trimis un mesaj celor de langa noi, pentru a le multumi ca exista? Sau cand ne-am asezat langa cineva, doar pentru a asculta?

Ne ferim de singuratatea celuilalt ca de lepra, ,,nimanui nu-i place sa fie inconjurat de oameni tristi”, spunea cineva prin liceu, aruncam cateva cuvinte uzate, sau nu dorim sa privim si-n cealalta directie. Viata noastra e deja plina de propriile iluzii, de ce am avea oare timpul necesar pentru a ne pasa cu adevarat? Trecem zilnic pe langa oameni necunoscuti, vedem probabil – in cazul in care lucram in scoli – oameni care ne scot din sarite, pe care-i ignoram, sau de care uitam imediat ce-am parasit sala, nu privim detaliile, si ne spunem ca cele 40 de pagini pe care trebuie sa le scriem in scurt timp si sa le prezentam intr-o facultate sunt vitale. Oare? James Meek spune ca singurul Rai pe care il cunoaste e cel de acum, de pe Pamant. Ce facem cand Iadul se desfasoara in complexitatea lui,  in the people around us?