Dance, dance, dance...

... otherwise we are lost

M-a emotionat acest film. Poate pentru ca am invatat sa patinez la 3 ani, iar de atunci acest ,,sport” a inceput sa reprezente treptat pentru mine o arta pe gheata, unde dansul si muzica au un rol central. Poate pentru ca cred ca cel mai sublim cuvant e cel ce ingana-n el intreaga lume – little worlds in little words – sau poate din simplul motiv ca mi-e sete de viata, iar pentru mine fiecare pas, cuvant sau gest din Pina a fost o reprezentare a vietii, in fragilitatea, puterea si misterul ei.

Nu sunt fana filmelor. Detest sa stau intre patru pereti si sa vizionez tot felul de western-uri sau alte ecranizari. Temele se repeta, personajele sunt construite dupa acelasi tipar, scenele se inspira una din alta, iar elementele vizuale scapa uneori in fata vederii mele. Nu retin numele actorilor, a regizorului, si-mi este foarte greu sa fiu atenta la detaliile ce tin de cinematografie... unghiuri, umbre, felul in care imaginea se vede... Imi plac insa cele psihologice, care au ceva de transmis, cu un mesaj profund (nu doar baiatul bun se lupta cu cel rau, mereu castiga cel bun, ia fata si totul este roz...) Poate exista oare un happy-ending? Cele cu un astfel de sfarsit, desi poate ca ne lasa o raza de speranta, par false, lipsite de verosimilitate, iar filmele ce ne socheaza,care ne lasa adeseori un gust amar, ba chiar ne si enerveaza, ne raman in minte.

Pina a fost altfel. Nu exista aici un sfarsit sau un inceput propriu-zis, poate datorita omagiului adus acesteia... pe de o parte, dragostea, respectul si invataturile lasate de ea in ei nu pot avea un sfarsit, intalnindu-se in fiecare noua zi cu ceea ce coregrafa le-a oferit, iar pe de cealalta parte, ignorand echipa si partea personala, exista o contributie incontestabila, ce mai mult ca probabil va dainui, adusa de Pina Bausch in acest domeniu.

A fost altfel pentru dansul din el, care mie una imi spune multe. Tanztheater. De ce oare Viata nu ar fi un dans? Ma inclin in fata marilor artisti, care au zugravit prin arta lor fiinta umana, realitatea sau suprarealitatea, care s-au desprins din randurile celor multi si ne-au lasat noua, celor mici, partea aia insemnata din Viata lor.

Altfel pentru setea de viata exprimata in acest documentar. Energia, noul in vechi, maiestria banalului. Pentru jocurile ce au in spate ore de truda, simplitatea aparenta, minutiozitatea, libertatea, mai sus de orice.

Exista un ACEL ceva ce eu una il caut in Cuvant... limbajul potrivit pentru a reda si dansul si sunetul si emotia, acel ceva diferit, poate experimental, poate clasic,  acel ceva ce artistii l-au oferit in domeniul lor. Si ca sa dau un exemplu, pentru cei ce au vazut filmul, si-si amintesc secventele de dans din el, sa urmareasca programul de la perechi, in care in usurinta patinarii se citeste munca, orele, pasiunea, si din nou, setea de viata.

Nu cred ca Pina este un film pentru oricine. Multi banuiesc ca s-au plictisit deja la el, nu-l inteleg, sau l-au si uitat. Nu e o capodopera in lumea filmului, ci mai degraba o declaratie de iubire pentru cea care a fost Pina. E un film fragil, lipsit de efecte speciale sau actiune, pentru cei cu suflet de artist, lirici, empatici, ce cauta un acel ceva dincolo de cuvinte, gesturi sau culori.