Stage Five Blues

Imi place sa ascult melodia asta, cu ochii inchisi, sa ma las purtata de notele ei, si sa-mi inchipui cum m-as simti daca eu as canta-o.

Mi-am dorit de mica sa ma fac profa’, sa predau, sa fac lucrurile altfel. Predatul asta insa are cateva fete necunoscute celorlalti, care-ti pun intrebarea daca se merita sau nu sa mai continui in acest domeniu. Saptamana urmatoare trebuie sa ies pe strada si sa fac recensamantul copiilor de 5 si 6 ani, pentru clasele pregatitoare si I. Eu, care n-am absolut nicio treaba cu batutul la usile oamenilor straini, cu plimbari prin blocuri necunoscute, eu, care m-am ferit de genul acesta de activitati.

Apoi, sunt activitatile extrascolare, fisele obligatorii, paginile redactate la calculator ... de la o vreme sunt nevoita sa stau atatea ceasuri in fata ecranelor, sa fac cele mai tampite fise, incat pentru ochii mei, totul a devenit un exces si un chin. Zilele trecute pur si simplu imi doream sa-mi scot ochii, sa-i pun intr-un pahar cu apa rece, si apoi sa-i pun la loc (scuze celor mai sensibili...) Sunt astfel zilele in care orice lumina doare, in care literele zgarie, in care paginile cartilor se umplu de praf, si-n care toate cocktelurile de pastile pe care le iei nu au niciun efect. Cu exceptia neuronilor distrusi, of course.

Lunea e ziua cea mai obositoare. Copii fotbalisti, copii cu probleme, ore pana la 7 seara, pentru ca apoi acasa, totul sa o ia de la inceput. Oricat de scumpi, de inocenti ar parea cei mici, uneori e greu de acceptat egocentrismul lor, lipsa lor de interes, lipsa lor de empatie... spre exemplu, unui elev i-a cazut un turture-n cap zilele trecute, iar prima remarca spusa de unul dintre ei a fost:”vai, am sa iau un 4 la chimie din cauza lui!” No comment.

Stage Five Blues. Pe unii ii face sa se gandeasca la toamna. Pe mine ma face sa ma gandesc la tot. Candva, credeam in ceva, luptam pentru ceva, visam ceva. Astazi ma simt ca o zi de iarna linistita. Mult prea batrana pentru varsta mea. Mult prea impacata cu totul. Unde sunt tarile ce mi le promiteam ca am sa le vizitez, unde sunt telurile mele, unde o fi acea Fericire? Se merita oare a preda in conditiile de aici? Pana acum (inclusiv acum), am spus DA, pentru lucrurile marunte care ma fac sa zambesc... o pagina stangace scrisa de un copil, un compliment sincer, o schimbare pe care o poti aduce, un zambet larg, pe coridoarele scolii. Pentru toate aceste lucruri, o iei de la capat in fiecare zi, dar se spune ca si pasiunea moare. Oare? Si cat esti dispus sa dai pentru ceea ce iubesti? Si care este limita acestei iubiri?

In alta ordine de idei, sunt proiectele incepute, cartile ingramadite, dorinta de a le duce pe toate la capat. Ultimele carti citite (Hawthorne/Carrère) nu au fost tocmai pe gustul meu, si mi-e dor sa citesc ceva fain, ceva tipic mie, care sa ma caracterizeze. Cum a fost piesa lui Adrienne Kennedy, Funnyhouse of a Negro. Mi-am luat azi de la Carturesti o carte pe care o vroiam de mult, 2666, de Bolaňo. Banuiesc ca cele 900 de pagini de aici se vor impaca foarte bine cu cartea Ship of Fools al lui Katherine Anne Porter. Si cu proiectele de hartie de la scoala, care ne transforma pe toti in niste robotei, fara timp si fara ochi pentru adevaratele provocari ale invatamantului ... si ale noastre.

Mambo no. 5

          M-am descoperit, in ultimele doua saptamani, ca spectator al vietii. Privind de la margine, detasat, un alt eu. Te privesti lucrand de la rasarit pana-n miez de noapte, infranandu-ti trairile, ascultandu-i pe cei din fata ta, cazand, ridicandu-te, lucrand iar, analizand, studind, privind. Si-n acest vacarm de sunete, de nonculori si litere, te trezesti inaltandu-ti capul si cautandu-te… pe cel din centru, pe cel din afara ta … oare pe care dintre noi?

         Life is difficult, and sometimes, it makes us difficult, cold people. Life means loss, struggle, death, loneliness, unfairness and all the “bad” words that come to your mind. Dar cu toata experienta mea, cu toate zilele de frig adunate in mine, cu toate incapacitatile mele pe care le cunosti prea bine (?), Viata, ca intreg, nu e urata. Da, o anumita bucata din ea e de-a dreptul hidoasa, dar... e o energie probabil absurda, niciodata roz, dar o energie atat de uriasa, de puternica si de calda, incat pur si simplu nu-i putem da drumul… oricat de tare doare. oricat de lipsiti de speranta am fi. oricat de departe am fi de acel Eu.

Si in toata hidiosenia, durerea si monstruozitatea ei, sunt lucruri pentru care o indragim, pentru care o iubim… iti amintesti sfarsitul din Orele?

          Mereu le-am spus celor de langa mine, doborati, sa caute lucrurile ce le indragesc, ce le apreciaza in viata, sa se ridice privind prin ele, prin ceea ce au, prin planurile lor de viitor, prin ceea ce au fost, sperand… la un mai bine…  pentru ca uneori e crunt ceea ce ni se intampla, dar cum ar fi daca am lua o radiera si am sterge acele imagini de langa noi, pe care putini le constientizeaza, ce ne dau puterea de a continua?

So, what do you love? What do you hope for? What do you like to do, to receive, to spend your money on? What are the images that define your inner, REAL, self?

Cum acceptam Diferenta?

Ceea ce e comun, obişnuit, ȋn orizontul nostru apropiat e sigur, stabil, ușor, normal. Ceea ce e diferit e ciudat, e atipic, cere schimbare – de atitudine, de gesturi, de cuvinte. Suntem acceptaţi dacă ne ȋncadrăm ȋn anumite tipare, ȋn anumite standarde, ȋn timp ce tot ceea ce e diferit e respins, catalogat tabu (ȋntr-o lume paradoxal fără tabuuri), criticat, pus sub diferite clişee. Iar această diferenţă poate fi surprinsă de la cele mai personale lucruri – relaţia pe care o avem cu colegii, cu cei apropiaţi, felul ȋn care ne raportăm la o problemă, felul ȋn care empatizăm, sensiblitatea unora vs. pragmatismul altora, etc. – până la lucruri ce ţin de o cultură şi o civilizaţie.

Am dat de ȋntrebarea asta, How do we accept difference,  ȋn următoarele clipuri ... cred că până acum o săptămână habar n-aveam de Edward Said şi cartea lui, Orientalism ... Orientul mi s-a părut mereu o civilizaţie de dincolo, ascunsă, a cărui mister ȋşi are rădăcinile ȋn propria ignoranţă... l-am cunoscut prin A Passage to India, scrierile lui Eliade şi un pic prin Joseph Conrard, iar atunci când am ajuns la Rushdie, lucrurile au luat o altă ȋntorsătură ... Said ȋnsă ȋncearcă să creeze o punte ȋntre noi şi ei, prin coexistenţa ambelor culturi şi prin scoaterea la iveală a stereotipurilor pe care noi, Occidentalii, le avem cu privire la ei.

O lume fără un meltingpot, este oare posibilă? Said creionează o empatie culturală ȋntre două civilizaţii ce se cred diametral opuse, făcându-ne mai atenţi la propria istorie, făcându-i pe Ceilalţi mai atenţi la propria persoană, mai atenţi la nevoile lor, la cultura lor, la civilizaţia şi libertatea lor. Pentru că fiecare civilizaţie contează, ne ȋnvaţă ceva, ne surprinde, ne ajută să ne descoperim şi chiar cred că civilizaţia noastră, a Occidentului nu e cea universală, cea care trebuie să dicteze regulile. Măcar ȋn civilizaţie, să nu existe reguli. Plus că o civilizaţie nu e compusă dintr-un singur corp, un singur om, şi-n cadrul ei, există atâtea şi atâtea diferenţe...

Şi totuşi, cum putem ȋnvăţa să acceptăm diferenţa? Să ne uităm la copii şi adolescenţi, la felul ȋn care se comportă cu colegii lor ,,diferiţi”, să ne amintim de noi, de felul ȋn care eram trataţi ȋn acele zile sau de cum suntem trataţi astăzi, dacă vrem să facem lucrurile altfel decât restul lumii … priveşti la şcolile noastre sau ȋn amintirile noastre şi stai şi te ȋntrebi: ce e diferit? De a fi mai slab sau mai gras, de a citi mai mult decât restul, de a avea un comportament altfel, de a arăta altfel, de a avea o boală psihică, de a fi prea introvertit sau din contra, prea extrovertit? Ne e teamă de ceea ce e diferit? De ce ne dorim atât de mult ca ȋn cadrul unui grup să existe omogenitate, de ce respingem (unii la un nivel inconştient) tot ceea ce e ,,nelalocul” lui?

Mai e problema ,,celor diferiţi”, şi ca să dau un exemplu concret, mă uit la rromi, unde sunt multe de zis… niciodată un roman nu se va aşeza ȋn tramvai lângă un rrom: ,,pentru că pute şi e plin de păduchi". Niciodată nu va merge singur prin cartierele acestora. Să spunem că acestea sunt clişee: există români ce ȋncă n-au auzit de apă şi săpun, există români hoţi, violenţi, etc. Există şi rromi care se respectă, care, ȋn opinia mea, respectarea regulilor de igienă e un respect adus ȋn primul rând ţie, şi apoi celui de lângă tine … am avut ȋnsă şansa să lucrez ȋntr-o şcoală unde am cel puţin 1-2 rromi ȋn fiecare clasă. Niciunul dintre ei nu e strălucit la ȋnvăţătură, cei care nu fac probleme la oră, ȋn sensul că ȋmi permit să-mi ţin ora, stau de regulă apatici, ȋn băncile lor, nefăcând nimic. Mai sunt vreo doi care au bunăvoinţa să scrie. Copiii aceştia se simt diferiţi, aşa că trebuie să se comporte diferit: fie sunt fenomenele clasei, distrugând orele colegilor lor, fie se simt stigmatizaţi şi le este imposibil să scape de sub nişte stereotipuri pe care şi le-au ȋnsuşit. Ex: sunt ţigan, sunt prost, sunt privit altfel, de ce să mă mai chinui cu ȋnvăţatul? Ca să nu mai vorbesc de o fetiţă pe care am ȋntâlnit-o ȋn Iaşi, la ditamai intersecţia, ȋn jur de 4-5 ani, lăsată singură şi privind buimacă la maşinile ce treceau … cum oare pot aceşti copii să se integreze, să se dezvolte normal psihic…?

Mi-ar plăcea foarte mult să-i citesc cartea lui Said. Mi-ar plăcea să cred că acceptarea se poate ȋnvăţa, că fiecare dintre noi ȋşi doreşte să-şi dezvolte empatia, să fie mai bun, mai uman. Pentru că oare nu asta ȋnseamnă la urma urmei umanitatea, de a fi ȋn stare să ieşi din tine şi să-ţi pese de Celălalt? Vezi un copil care se ia mereu de tine sau de cei de lângă tine şi-ţi vine să-l pocneşti. Şi-n spatele acelui copil, aflii că a fost pus de părinţi să cerşească, că e luat la bătaie, că alţii se poartă cu el inuman. Vezi o femeie acoperită din cap până-n picioare şi te ȋntrebi cum poate sta aşa. Dar asta e cultura ei şi poate că ei chiar ȋi place asta… Vezi un el şi o ea, ea mai ȋn vârstă decât el şi ȋncepi să râzi cu poftă. Poate că ȋnsă mai există iubire şi pe acest pământ al secolului XXI-lea, poluat cu toate ştirile şi dramele de la ora 5, unde atât Raiul, cât şi Iadul, au ȋncetat să mai existe…

Mi-ar plăcea mult să pot crede ȋntr-o zi că putem accepta diferenţa, că oamenii vor fi ȋn stare să se uite ȋn ei ȋnşişi şi să-l descopere astfel pe Celălalt, prezent acolo, in adancul fiecaruia: de la prieteni, colegi, apropiaţi, până la culturi diferite. Aş vrea mult să pot crede că o astfel de lume poate exista.    

    

O Tacere, doua Taceri ...

 

You asked me once what I remember. This and much more ...

(Amy Tan)

In fiecare zi imi promit ca ma voi trezi, ca intreaga zi mi-o voi dedica studiului, examenului care bate la usa, recenziei pe jumatate incepute … astazi insa vreau doar sa dorm, sa-mi omor timpul, sa nu ma mai impotrivesc nici ticaitului dinauntrul meu, nici gandurilor, nici sentimentelor … pur si simplu nu vreau sa invat, sa scriu, sa gandesc in exteriorul meu …

Cum acest astazi s-a transformat in zile de acum, mi-am deschis laptopul si am incercat sa fac ceva … am ajuns sa deschid fisiere uitate, intrebandu-ma cand si ce final vroiam sa scriu aici … am dat peste ultima poveste terminata, Remember Ivy, si mi-am amintit de mare. Priveam si ascultam valurile si-n acelasi timp am inteles ca trebuie sa spun povestea asta, sa scriu ceea ce vad in fata ochilor…

“…acum mă simt pe mine. Aşa cum sunt. Imperfectă, dar umană.” Randuri de la jumatatea povestii, la care m-am oprit, gandindu-ma ca inconstient, in linistea mea, si eu le-am urlat. Asta a fost singurul lucru ce am vrut sa-l intelegi. Cat de imperfecta pot fi, si-n acelasi timp, cata umanitate ascund. Ca simplu om. Am ajuns saptamana asta in Gradina Botanica si in loc de zapada, m-a intampinat o liniste perfecta, inumana, inghetata, ce mi-a displacut din primul moment. Daca unii pot trai o ora, o saptamana, un an sau o viata intr-o astfel de liniste, primul meu impuls, oricat de mult mi-am dorit sa fiu acolo, a fost sa fug. Departe de acea perfectiune a tacerii, care-mi oferea un déjà-vu si-mi trezea la viata toate fantomele izgonite.

Ajunsa in Copou, in Parc, si privind pinguinii distrusi de noi, oamenii, m-am trezit ascultand masinile de pe strada, rasetele copiilor din jur, zborul porumbeilor … Gradina Botanica pe care eu o iubesc e o gradina a valurilor, in care ratele inoata de colo-colo, a fosnetelor si a zumzetelor, a Cuvintelor, a locului in care iti auzi proprii pasi si simti ca oamenii care trec pe langa tine sunt vii si nu niste fantasme … o fi sau n-o fi reali? Cred si simt, ca iarna, fara zapada, e cel mai urat anotimp posibil!

Urasc linistea aia perfecta, de mormant, ce izoleaza. Si totusi, de ceva zile, vorbesc prin Tacere. Tacerea ce urla, ce taie, ce loveste, ce nu mai lasa loc cuvintelor-bolovani, in care nimic nu mai incape, si-n care totusi, in acest astazi ce tine mai mult de 24 de ore, simt ca respir si ma simt cu mult mai aproape de cei dragi mie, si ma simt al naibii de sigura de ei, si ma simt impacata cu toate imperfectiunile mele. Si cu umanitatea mea.    

Ninge pe Moldova ...

De fapt, nu ninge deloc ȋn Moldova. Ȋmi este dor să mă plimb ȋntr-un oraş ȋnzăpezit, să aud poveşti cu şi despre zăpadă, să văd dealuri pline de săniuţe, să-mi las gândurile furate de micii fulgi de nea ... ninge pe Moldova ȋn amintirile mele şi-n visele celor mici, buimăciţi acum de acest alfel de decembrie ...

Am aşteptat zăpada mai mult decât această vacanţă. Mi-am propus să finalizez proiectele ȋncepute, să-mi fac ordine ȋn fişe, ȋn cărţi, să văd ce fac cu disertaţia, dar singurul lucru de care-am fost ȋn stare până acum a fost să citesc vreo patru cărţi ȋn acelaşi timp şi să nu termin niciuna, să ȋncep o povestioară şi să mă blochez la jumătate, să mă gândesc la zecile de lucruri ce le am de făcut, dar să nu mă apuc serios de nimic ... aş vrea o vacanţă departe de aici, ȋn vârful unui munte, unde să uit de tot şi să străbat zilnic kilometri, să mă ,,arunc” cu săniuţa/schiurile de undeva, foarte de sus… aş vrea un patinoar uriaş şi gol, unde să-mi pot uita propriile gânduri ȋn sunetele patinelor … Poate că patinajul rămâne sportul meu preferat pentru că văd ȋn el o poveste, spusă uneori mai stângaci, alteori mai bine, o coală uriaşă de hârtie, ȋn care fiecare patinator are ceva de spus … iar ȋn acest decembrie ciudat, mă cert cu miile de cuvinte din mintea mea, iar fiecare literă aşezată pe suprafaţa albă pare mai departe de mine, mai stângace, mai obosită …ȋn fiecare iarnă aştept gheaţa şi zăpada, ȋn fiecare decembrie mi-e dor să patinez, pentru că acum, ȋn toată liniştea copiilor absenţi de pe străzi şi-n tot vacarmul din mintea mea, aş da orice să pot ȋnchide ochii şi să ajung pe-un patinoar gol, imens şi rece ...

In My Secret Life ...

I bite my lip.I buy what I’m told:
From the latest hit,To the wisdom of old.
But I’m always alone.And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life ...

Dincolo de istorie şi de viaţa Rusiei, ȋn Război şi pace Tolstoi proclamă simplitatea ȋn faţa gloriei. Hanna Bota, ȋn timpul călătoriei ei ȋn Vanuatu, printre triburi, se ȋntreabă dacă nu cumva esenţa vieţii este aici, ȋn simplitatea băştinaşilor, o simplitate umplută paradoxal de sacralitate. Transcendentalismul ne vorbeşte de impersonalitatea eului, de importanţa naturii ȋn viaţa noastră ... Ceea ce e şi mai interesant e că aceşti oamenii ce proclamă simplitatea nu sunt deloc simplii – fie au pus bazele unei noi culturi, fie s-au impus prin stilul lor, fie au depăşit graniţele culturale, de mentalitate, etc ... de ce oare e nevoie să treci peste anumite praguri, să te maturizezi, să pătrunzi cât mai mult ȋn labirintul vieţii, pentru ca ȋn final, să ȋncerci să le explici oamenilor că adevărata fericire e chiar ȋn faţa lor?... Şi oare noi, ăştia mici, chiar ȋi auzim?

Citim o carte pentru plăcere/pentru că ne plictisim/pentru că ne-a fost dată la şcoală/pentru că am văzut un film super după ea ... pentru că ... câţi oare dintre noi ȋnsă ȋnvăţăm ceva din ea? Câţi dintre noi auzim şi vocea scriitorului, din spatele tuturor poveştilor citite? Literatura e lumea unde fiecare poate veni cu propria interpretare, corect, dar cât de departe putem merge cu propriile interpretări, cât de mult putem ignora acea voce din spatele filelor? E ca şi cum am ȋncepe să ne construim o casă aici, un loc de joacă ȋn partea cealaltă, ne extindem pretutindeni şi dintr-o dată descoperim că ceea ce am construit a fost pus prea aproape de mare, că valurile ce existau dinaintea noastră ne-au distus ȋn câteva momente ȋntreaga muncă ... e imposibil de ignorat acea voce supremă (Dumnezeu sau ştiinţă), aşa cum şi-n literatură, fiecare interpretare a noastră, fie dusă prea departe, fie prea şubredă, poate fi oricând distrusă.

Ceea ce e mai interesant ȋn literatură, e că acest artist-dumnezeu, acest ,,Dumnezeu al creaţiei”, care  ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat până la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (Joyce), e om – omul care ascunde ȋn propria creaţie propria viaţă, cu TOT ceea ce a spus apropiaţiilor şi cu TOT ceea ce a ţinut numai pentru el, ȋnchis ȋn el, ţâşnind inconştient ȋn stratul creaţiei, cu toată viaţa neaccesibilă cititorului de peste ani. Pentru că aşa cum Liiceanu spunea ȋn una din cărţile lui, ȋn timp ce cititorii uită să mai vadă ȋn scriitor un om, prietenii acestui scriitor uită să-l mai vadă creator.

Există oameni care au vrut să ne ȋnveţe atâtea, oameni care au sacrificat totul pentru ...?, oameni care ne-au oferit formula fericirii, dar dintr-un motiv sau altul, au rămas imuni la ea ...  Se vorbeşte atât de mult despre superficialitate, se scrie, se explică, pentru toate minţile, şi totuşi, mai bine de jumătate din glob e ignorantă ... priveşti spre exemplu ȋn ţara ta, ȋn oraşul tău şi vezi cum am gonit de ceva săptămâni prin magazine, pentru a avea casa cât mai curată, cadourile cele mai frumoase, bradul cel mai verde, tot ce ne trebuie pentru ca totul să fie perfect - ȋn casă, ȋn noi. De aceea nu-i uităm nici pe semenii noştri, donându-le câteva ţoale rupte, prăfuite, sau cumpărându-le câte ceva ...

E obligatoriu acum să intri ȋn cât mai multe “causes” (niciodată n-am ȋnţeles la ce ajută), poate arătând astfel că ne pasă … nu ştiu. Şi neapărat trebuie să urăm “Crăciun fericit” de la ȋnceputul lunii (sau de la sfârşitul lui noiembrie), pentru că acum suntem mai buni, mai fericiţi, dar cu mult mai ocupaţi de a-i auzi pe cei de lângă noi …

De ce trebuie sa fim mai buni doar acum? De ce trebuie sa ne facem urari numai acum? De ce trebuie sa ne pese doar acum? Si oare chiar ne pasa? … Citim carti, ascultam un anumit tip de muzica, facem poze la ornamentele din oras, la caravane, sau la pomii vesnic verzi, si gonim la propriu prin viata, orbi complet la DETALII … fara a mai privi un rasarit de soare, fara a mai reflecta, fara a mai chibzui, fara a ne asculta pe noi si pe cei din jurul nostru … suntem atat de multi acum, pe fata pamantului, putem calatori oriunde, avem zeci de prieteni, si totusi, am putea fi oare mai singuri decat acum?

In Rai, pe intuneric

Cred ca ceea ce mi-a placut cel mai mult din cartea lui James Meek, Un gest de iubire, e numele acestui capitol: In rai, pe intuneric. M-a facut sa ma gandesc la Decembrie – cata liniste imi poate aduce, cat ma poate proteja de mine insami, si-n acelasi timp, cu aceasi forta, cat de tare poate lovi … e o luna pe care o iubesti, o mototolesti si-o strangi tare-n pumni, dorind sa o azvarli in cosul din colt, sa te lepezi de ea, dar in ultimul moment, te opresti, asezand-o incet pe masa, incercand sa gasesti un zambet cat de mic in ea ...

In rai, pe intuneric. Am avut de completat saptamana trecuta doua tabele: metode de imbunatatire a literatiei la clasele III-VIII, si metode de evaluare. Avem de consultat curriculum, avem de implementat o evaluare obiectiva, la nivelul intregii tari, avem de imbunatatit performantele elevilor – prin zeci si zeci de rapoarte, obiective, in incercarea de a atinge perfectiunea… A cui, a ce? Probabil ca ne amintim cu totii de colegii nostri “problema”, sau ca profesori, avem cu totii elevi care fac fel de fel de nazbati, care socheaza, distrug, prin fel de fel de acte de teribilism … Cu totii ii cunoastem … ceea ce insa nu stim e ceea ce se ascunde in spatele acestor “copii-problema” – abuzuri, lipsa parintilor, parinti plecati, alcolici, drogati, oameni prea preocupati cu viata lor, incapabili de a-l vedea pe acel om in devenire, care arunca scoala in aer doar pentru un dram de atentie … cum putem oare sa-i “reparam” pe acestia? Cum putem sa le cerem, sa le explicam ca ceea ce fac e gresit, sa-i punem sa invete, cand conditile lor de viata sunt absolut inumane? Tipam la ei. Ne enervam. Trantim un 2 sau un 3, scadem note la purtare. Si oare la ce ajuta? Si oare cum ii poti ajuta? Pentru ca aici nu e vorba de nestiinta de a sti o limba straina, o inmultire, o formula, nu e ceva ce se intinde pe o ora, intr-un semestru, intr-un an, e nestiinta lor de a fi fericiti, de a trai, nestiinta de a fi iubiti, de a supravietui intr-un astfel de mediu …

Oamenii NU sunt egali din nastere. Poate ca omul e cel mai singur animal de pe fata pamantului … si profii sunt oameni. Venim in fata copiilor cu problemele noastre, insomniaci, buimaci, dupa o cearta cu un om apropiat noua, dupa o inmormantare, un orgoliu ranit, dupa o infrangere. Si trebuie sa mascam totul cu-n zambet, sa o luam iar si iar de la inceput, sa renuntam la noi, la ceea ce simtim, pentru ei … in incercarea noastra de a face o diferenta, de a gasi o portita, o limba comuna, de a aprinde o faclie, undeva-n universul lor, de a te zbate in imposibilitatea asta, in incercarea de a-i invata sa lupte, sa fie umani, sa-si ofere o sansa la fericire … Si in final, te abandonezi atat de tare pe tine insati incat uiti ceea ce simti cu adevarat, uiti sa-ti oferi tie insati acea sansa, uiti ceea ce faci, ceea ce gandesti … privesti cestile de cafea de pe masa, sticlele de cola de sub masa, teancurile de foi imprastiate pretutindeni, cartile citite pe jumatate, aruncate intr-un colt … e empatia care te face sa vorbesti si sa asculti o limba nestiuta de altii, e empatia de a fi mereu prezenta pentru elevii tai, pentru prietenii tai, pentru cei ce au nevoie de o incurajare, dar in acelasi timp, e empatia uitarii de sine ... pentru ca unde sunt oamenii atunci cand tu ai nevoie de ei?