In Rai, pe intuneric

Cred ca ceea ce mi-a placut cel mai mult din cartea lui James Meek, Un gest de iubire, e numele acestui capitol: In rai, pe intuneric. M-a facut sa ma gandesc la Decembrie – cata liniste imi poate aduce, cat ma poate proteja de mine insami, si-n acelasi timp, cu aceasi forta, cat de tare poate lovi … e o luna pe care o iubesti, o mototolesti si-o strangi tare-n pumni, dorind sa o azvarli in cosul din colt, sa te lepezi de ea, dar in ultimul moment, te opresti, asezand-o incet pe masa, incercand sa gasesti un zambet cat de mic in ea ...

In rai, pe intuneric. Am avut de completat saptamana trecuta doua tabele: metode de imbunatatire a literatiei la clasele III-VIII, si metode de evaluare. Avem de consultat curriculum, avem de implementat o evaluare obiectiva, la nivelul intregii tari, avem de imbunatatit performantele elevilor – prin zeci si zeci de rapoarte, obiective, in incercarea de a atinge perfectiunea… A cui, a ce? Probabil ca ne amintim cu totii de colegii nostri “problema”, sau ca profesori, avem cu totii elevi care fac fel de fel de nazbati, care socheaza, distrug, prin fel de fel de acte de teribilism … Cu totii ii cunoastem … ceea ce insa nu stim e ceea ce se ascunde in spatele acestor “copii-problema” – abuzuri, lipsa parintilor, parinti plecati, alcolici, drogati, oameni prea preocupati cu viata lor, incapabili de a-l vedea pe acel om in devenire, care arunca scoala in aer doar pentru un dram de atentie … cum putem oare sa-i “reparam” pe acestia? Cum putem sa le cerem, sa le explicam ca ceea ce fac e gresit, sa-i punem sa invete, cand conditile lor de viata sunt absolut inumane? Tipam la ei. Ne enervam. Trantim un 2 sau un 3, scadem note la purtare. Si oare la ce ajuta? Si oare cum ii poti ajuta? Pentru ca aici nu e vorba de nestiinta de a sti o limba straina, o inmultire, o formula, nu e ceva ce se intinde pe o ora, intr-un semestru, intr-un an, e nestiinta lor de a fi fericiti, de a trai, nestiinta de a fi iubiti, de a supravietui intr-un astfel de mediu …

Oamenii NU sunt egali din nastere. Poate ca omul e cel mai singur animal de pe fata pamantului … si profii sunt oameni. Venim in fata copiilor cu problemele noastre, insomniaci, buimaci, dupa o cearta cu un om apropiat noua, dupa o inmormantare, un orgoliu ranit, dupa o infrangere. Si trebuie sa mascam totul cu-n zambet, sa o luam iar si iar de la inceput, sa renuntam la noi, la ceea ce simtim, pentru ei … in incercarea noastra de a face o diferenta, de a gasi o portita, o limba comuna, de a aprinde o faclie, undeva-n universul lor, de a te zbate in imposibilitatea asta, in incercarea de a-i invata sa lupte, sa fie umani, sa-si ofere o sansa la fericire … Si in final, te abandonezi atat de tare pe tine insati incat uiti ceea ce simti cu adevarat, uiti sa-ti oferi tie insati acea sansa, uiti ceea ce faci, ceea ce gandesti … privesti cestile de cafea de pe masa, sticlele de cola de sub masa, teancurile de foi imprastiate pretutindeni, cartile citite pe jumatate, aruncate intr-un colt … e empatia care te face sa vorbesti si sa asculti o limba nestiuta de altii, e empatia de a fi mereu prezenta pentru elevii tai, pentru prietenii tai, pentru cei ce au nevoie de o incurajare, dar in acelasi timp, e empatia uitarii de sine ... pentru ca unde sunt oamenii atunci cand tu ai nevoie de ei?