You asked me once what I remember. This and much more ...
(Amy Tan)
In fiecare zi imi promit ca ma voi trezi, ca intreaga zi mi-o voi dedica studiului, examenului care bate la usa, recenziei pe jumatate incepute … astazi insa vreau doar sa dorm, sa-mi omor timpul, sa nu ma mai impotrivesc nici ticaitului dinauntrul meu, nici gandurilor, nici sentimentelor … pur si simplu nu vreau sa invat, sa scriu, sa gandesc in exteriorul meu …
Cum acest astazi s-a transformat in zile de acum, mi-am deschis laptopul si am incercat sa fac ceva … am ajuns sa deschid fisiere uitate, intrebandu-ma cand si ce final vroiam sa scriu aici … am dat peste ultima poveste terminata, Remember Ivy, si mi-am amintit de mare. Priveam si ascultam valurile si-n acelasi timp am inteles ca trebuie sa spun povestea asta, sa scriu ceea ce vad in fata ochilor…
“…acum mă simt pe mine. Aşa cum sunt. Imperfectă, dar umană.” Randuri de la jumatatea povestii, la care m-am oprit, gandindu-ma ca inconstient, in linistea mea, si eu le-am urlat. Asta a fost singurul lucru ce am vrut sa-l intelegi. Cat de imperfecta pot fi, si-n acelasi timp, cata umanitate ascund. Ca simplu om. Am ajuns saptamana asta in Gradina Botanica si in loc de zapada, m-a intampinat o liniste perfecta, inumana, inghetata, ce mi-a displacut din primul moment. Daca unii pot trai o ora, o saptamana, un an sau o viata intr-o astfel de liniste, primul meu impuls, oricat de mult mi-am dorit sa fiu acolo, a fost sa fug. Departe de acea perfectiune a tacerii, care-mi oferea un déjà-vu si-mi trezea la viata toate fantomele izgonite.
Ajunsa in Copou, in Parc, si privind pinguinii distrusi de noi, oamenii, m-am trezit ascultand masinile de pe strada, rasetele copiilor din jur, zborul porumbeilor … Gradina Botanica pe care eu o iubesc e o gradina a valurilor, in care ratele inoata de colo-colo, a fosnetelor si a zumzetelor, a Cuvintelor, a locului in care iti auzi proprii pasi si simti ca oamenii care trec pe langa tine sunt vii si nu niste fantasme … o fi sau n-o fi reali? Cred si simt, ca iarna, fara zapada, e cel mai urat anotimp posibil!
Urasc linistea aia perfecta, de mormant, ce izoleaza. Si totusi, de ceva zile, vorbesc prin Tacere. Tacerea ce urla, ce taie, ce loveste, ce nu mai lasa loc cuvintelor-bolovani, in care nimic nu mai incape, si-n care totusi, in acest astazi ce tine mai mult de 24 de ore, simt ca respir si ma simt cu mult mai aproape de cei dragi mie, si ma simt al naibii de sigura de ei, si ma simt impacata cu toate imperfectiunile mele. Si cu umanitatea mea.
No comments:
Post a Comment