Ninge pe Moldova ...

De fapt, nu ninge deloc ȋn Moldova. Ȋmi este dor să mă plimb ȋntr-un oraş ȋnzăpezit, să aud poveşti cu şi despre zăpadă, să văd dealuri pline de săniuţe, să-mi las gândurile furate de micii fulgi de nea ... ninge pe Moldova ȋn amintirile mele şi-n visele celor mici, buimăciţi acum de acest alfel de decembrie ...

Am aşteptat zăpada mai mult decât această vacanţă. Mi-am propus să finalizez proiectele ȋncepute, să-mi fac ordine ȋn fişe, ȋn cărţi, să văd ce fac cu disertaţia, dar singurul lucru de care-am fost ȋn stare până acum a fost să citesc vreo patru cărţi ȋn acelaşi timp şi să nu termin niciuna, să ȋncep o povestioară şi să mă blochez la jumătate, să mă gândesc la zecile de lucruri ce le am de făcut, dar să nu mă apuc serios de nimic ... aş vrea o vacanţă departe de aici, ȋn vârful unui munte, unde să uit de tot şi să străbat zilnic kilometri, să mă ,,arunc” cu săniuţa/schiurile de undeva, foarte de sus… aş vrea un patinoar uriaş şi gol, unde să-mi pot uita propriile gânduri ȋn sunetele patinelor … Poate că patinajul rămâne sportul meu preferat pentru că văd ȋn el o poveste, spusă uneori mai stângaci, alteori mai bine, o coală uriaşă de hârtie, ȋn care fiecare patinator are ceva de spus … iar ȋn acest decembrie ciudat, mă cert cu miile de cuvinte din mintea mea, iar fiecare literă aşezată pe suprafaţa albă pare mai departe de mine, mai stângace, mai obosită …ȋn fiecare iarnă aştept gheaţa şi zăpada, ȋn fiecare decembrie mi-e dor să patinez, pentru că acum, ȋn toată liniştea copiilor absenţi de pe străzi şi-n tot vacarmul din mintea mea, aş da orice să pot ȋnchide ochii şi să ajung pe-un patinoar gol, imens şi rece ...

In My Secret Life ...

I bite my lip.I buy what I’m told:
From the latest hit,To the wisdom of old.
But I’m always alone.And my heart is like ice.
And it’s crowded and cold
In My Secret Life ...

Dincolo de istorie şi de viaţa Rusiei, ȋn Război şi pace Tolstoi proclamă simplitatea ȋn faţa gloriei. Hanna Bota, ȋn timpul călătoriei ei ȋn Vanuatu, printre triburi, se ȋntreabă dacă nu cumva esenţa vieţii este aici, ȋn simplitatea băştinaşilor, o simplitate umplută paradoxal de sacralitate. Transcendentalismul ne vorbeşte de impersonalitatea eului, de importanţa naturii ȋn viaţa noastră ... Ceea ce e şi mai interesant e că aceşti oamenii ce proclamă simplitatea nu sunt deloc simplii – fie au pus bazele unei noi culturi, fie s-au impus prin stilul lor, fie au depăşit graniţele culturale, de mentalitate, etc ... de ce oare e nevoie să treci peste anumite praguri, să te maturizezi, să pătrunzi cât mai mult ȋn labirintul vieţii, pentru ca ȋn final, să ȋncerci să le explici oamenilor că adevărata fericire e chiar ȋn faţa lor?... Şi oare noi, ăştia mici, chiar ȋi auzim?

Citim o carte pentru plăcere/pentru că ne plictisim/pentru că ne-a fost dată la şcoală/pentru că am văzut un film super după ea ... pentru că ... câţi oare dintre noi ȋnsă ȋnvăţăm ceva din ea? Câţi dintre noi auzim şi vocea scriitorului, din spatele tuturor poveştilor citite? Literatura e lumea unde fiecare poate veni cu propria interpretare, corect, dar cât de departe putem merge cu propriile interpretări, cât de mult putem ignora acea voce din spatele filelor? E ca şi cum am ȋncepe să ne construim o casă aici, un loc de joacă ȋn partea cealaltă, ne extindem pretutindeni şi dintr-o dată descoperim că ceea ce am construit a fost pus prea aproape de mare, că valurile ce existau dinaintea noastră ne-au distus ȋn câteva momente ȋntreaga muncă ... e imposibil de ignorat acea voce supremă (Dumnezeu sau ştiinţă), aşa cum şi-n literatură, fiecare interpretare a noastră, fie dusă prea departe, fie prea şubredă, poate fi oricând distrusă.

Ceea ce e mai interesant ȋn literatură, e că acest artist-dumnezeu, acest ,,Dumnezeu al creaţiei”, care  ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat până la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (Joyce), e om – omul care ascunde ȋn propria creaţie propria viaţă, cu TOT ceea ce a spus apropiaţiilor şi cu TOT ceea ce a ţinut numai pentru el, ȋnchis ȋn el, ţâşnind inconştient ȋn stratul creaţiei, cu toată viaţa neaccesibilă cititorului de peste ani. Pentru că aşa cum Liiceanu spunea ȋn una din cărţile lui, ȋn timp ce cititorii uită să mai vadă ȋn scriitor un om, prietenii acestui scriitor uită să-l mai vadă creator.

Există oameni care au vrut să ne ȋnveţe atâtea, oameni care au sacrificat totul pentru ...?, oameni care ne-au oferit formula fericirii, dar dintr-un motiv sau altul, au rămas imuni la ea ...  Se vorbeşte atât de mult despre superficialitate, se scrie, se explică, pentru toate minţile, şi totuşi, mai bine de jumătate din glob e ignorantă ... priveşti spre exemplu ȋn ţara ta, ȋn oraşul tău şi vezi cum am gonit de ceva săptămâni prin magazine, pentru a avea casa cât mai curată, cadourile cele mai frumoase, bradul cel mai verde, tot ce ne trebuie pentru ca totul să fie perfect - ȋn casă, ȋn noi. De aceea nu-i uităm nici pe semenii noştri, donându-le câteva ţoale rupte, prăfuite, sau cumpărându-le câte ceva ...

E obligatoriu acum să intri ȋn cât mai multe “causes” (niciodată n-am ȋnţeles la ce ajută), poate arătând astfel că ne pasă … nu ştiu. Şi neapărat trebuie să urăm “Crăciun fericit” de la ȋnceputul lunii (sau de la sfârşitul lui noiembrie), pentru că acum suntem mai buni, mai fericiţi, dar cu mult mai ocupaţi de a-i auzi pe cei de lângă noi …

De ce trebuie sa fim mai buni doar acum? De ce trebuie sa ne facem urari numai acum? De ce trebuie sa ne pese doar acum? Si oare chiar ne pasa? … Citim carti, ascultam un anumit tip de muzica, facem poze la ornamentele din oras, la caravane, sau la pomii vesnic verzi, si gonim la propriu prin viata, orbi complet la DETALII … fara a mai privi un rasarit de soare, fara a mai reflecta, fara a mai chibzui, fara a ne asculta pe noi si pe cei din jurul nostru … suntem atat de multi acum, pe fata pamantului, putem calatori oriunde, avem zeci de prieteni, si totusi, am putea fi oare mai singuri decat acum?

In Rai, pe intuneric

Cred ca ceea ce mi-a placut cel mai mult din cartea lui James Meek, Un gest de iubire, e numele acestui capitol: In rai, pe intuneric. M-a facut sa ma gandesc la Decembrie – cata liniste imi poate aduce, cat ma poate proteja de mine insami, si-n acelasi timp, cu aceasi forta, cat de tare poate lovi … e o luna pe care o iubesti, o mototolesti si-o strangi tare-n pumni, dorind sa o azvarli in cosul din colt, sa te lepezi de ea, dar in ultimul moment, te opresti, asezand-o incet pe masa, incercand sa gasesti un zambet cat de mic in ea ...

In rai, pe intuneric. Am avut de completat saptamana trecuta doua tabele: metode de imbunatatire a literatiei la clasele III-VIII, si metode de evaluare. Avem de consultat curriculum, avem de implementat o evaluare obiectiva, la nivelul intregii tari, avem de imbunatatit performantele elevilor – prin zeci si zeci de rapoarte, obiective, in incercarea de a atinge perfectiunea… A cui, a ce? Probabil ca ne amintim cu totii de colegii nostri “problema”, sau ca profesori, avem cu totii elevi care fac fel de fel de nazbati, care socheaza, distrug, prin fel de fel de acte de teribilism … Cu totii ii cunoastem … ceea ce insa nu stim e ceea ce se ascunde in spatele acestor “copii-problema” – abuzuri, lipsa parintilor, parinti plecati, alcolici, drogati, oameni prea preocupati cu viata lor, incapabili de a-l vedea pe acel om in devenire, care arunca scoala in aer doar pentru un dram de atentie … cum putem oare sa-i “reparam” pe acestia? Cum putem sa le cerem, sa le explicam ca ceea ce fac e gresit, sa-i punem sa invete, cand conditile lor de viata sunt absolut inumane? Tipam la ei. Ne enervam. Trantim un 2 sau un 3, scadem note la purtare. Si oare la ce ajuta? Si oare cum ii poti ajuta? Pentru ca aici nu e vorba de nestiinta de a sti o limba straina, o inmultire, o formula, nu e ceva ce se intinde pe o ora, intr-un semestru, intr-un an, e nestiinta lor de a fi fericiti, de a trai, nestiinta de a fi iubiti, de a supravietui intr-un astfel de mediu …

Oamenii NU sunt egali din nastere. Poate ca omul e cel mai singur animal de pe fata pamantului … si profii sunt oameni. Venim in fata copiilor cu problemele noastre, insomniaci, buimaci, dupa o cearta cu un om apropiat noua, dupa o inmormantare, un orgoliu ranit, dupa o infrangere. Si trebuie sa mascam totul cu-n zambet, sa o luam iar si iar de la inceput, sa renuntam la noi, la ceea ce simtim, pentru ei … in incercarea noastra de a face o diferenta, de a gasi o portita, o limba comuna, de a aprinde o faclie, undeva-n universul lor, de a te zbate in imposibilitatea asta, in incercarea de a-i invata sa lupte, sa fie umani, sa-si ofere o sansa la fericire … Si in final, te abandonezi atat de tare pe tine insati incat uiti ceea ce simti cu adevarat, uiti sa-ti oferi tie insati acea sansa, uiti ceea ce faci, ceea ce gandesti … privesti cestile de cafea de pe masa, sticlele de cola de sub masa, teancurile de foi imprastiate pretutindeni, cartile citite pe jumatate, aruncate intr-un colt … e empatia care te face sa vorbesti si sa asculti o limba nestiuta de altii, e empatia de a fi mereu prezenta pentru elevii tai, pentru prietenii tai, pentru cei ce au nevoie de o incurajare, dar in acelasi timp, e empatia uitarii de sine ... pentru ca unde sunt oamenii atunci cand tu ai nevoie de ei?

November Rain

I had a hole in the middle where the lightning went through it
told my friends not to worry
I had a hole in the middle someone's sideshow wouldn't do it
I told my friends not to worry...

“Find a place inside where there’s joy, and the joy will burn out the pain.” (Joseph Campbell) - This is what I was trying to remember all this week: the joy inside of me, of us, the joy in which I believe.

I run away from people when I most need them. I bang doors when I want you to keep them open for me, I am the coldest person on Earth when I most need a hug … I want someone to show me a door, a window, something that I could break into pieces … because, you see, there is a time when Silence becomes the same as the loudest sound of the universe. The silence inside yourself, of future. How can you escape that silence? ... I want a whole new beginning.

Stupid Raymond Carver

It's what the kids nowadays call weed. And it drifts like clouds from his lips. He hopes no one comes along tonight, or calls to ask for help. Help is what he's most short on tonight. A storm thrashes outside. Heavy seas with gale winds from the west. The table he sits at is, say, two cubits long and one wide. The darkness in the room teems with insight. Could be he'll write an adventure novel. Or else a children's story. A play for two female characters, one of whom is blind. Cutthroat should be coming into the river. One thing he'll do is learn to tie his own flies. Maybe he should give more money to each of his surviving family members. The ones who already expect a little something in the mail first of each month. Every time they write they tell him they're coming up short. He counts heads on his fingers and finds they're all survivng. So what if he'd rather be remembered in the dreams of strangers? He raises his eyes to the skylights where rain hammers on. After a while -- who knows how long? -- his eyes ask that they be closed. And he closes them. But the rain keeps hammering. Is this a cloudburst? Should he do something? Secure the house in some way? Uncle Bo stayed married to Aunt Ruby for 47 years. Then hanged himself. He opens his eyes again. Nothing adds up. It all adds up. How long will this storm go on?  Late Fragment Raymond Carver   And did you get what you wanted from this life, even so? I did. And what did you want? To call myself beloved, to feel myself beloved on the earth. (http://www.poemhunter.com/raymond-carver/)

Punct.

Ma gandesc de ceva saptamani la lucrurile facute pentru ceilalti vs. lucrurile facute pentru mine. Saptamana aceasta, spre exemplu, stateam in fata ecranului, citind despre teorii literare, cand alte cuvinte, alte incaperi, alte sunete mi s-au perindat prin minte. Mi-e dor sa scriu pentru mine, acele pagini mazgalite, modificate si apoi inchise intr-un fisier/intr-un dulap.

In al doilea rand, imi displac lucrurile virtuale: ne etalam viata personala in poze intime puse pe ici pe colo, in postari, in urari, uitand ce inseamna o imbratisare, un cuvant, o privire. Din pacate, traim intr-o era ,,fara timp”, al tehnologiei, in care internetul ne ofera o posibilitate de exprimare ... din nevoia de a scrie, de a fi citit, au aparut blogurile noastre ...

Inainte de bloguri, inainte de a scrie, inainte de teorii literare, s-a nascut in mine pasiunea de a citi, de a vorbi, de a comenta paginile citite. Cum pasiunea asta a mea a fost trecuta la categoria „anormalitati” de cei din mediul meu, am inceput sa-mi doresc un coltisor al meu, uman, facut din oameni cu aceleasi „anormalitati”, oameni asemenea mie. Trancaneam din anul I de facultate cu ai mei colegi de inexistenta unui grup de lectura in cadrul faculatii de Litere, urmand apoi perioada mea de declin, lectiile mele de inot, si apoi dorinta de a ma reintegra ... am vrut astfel sa intru intr-un bookclub tinut in engleza, dar unde organizatoarea a uitat sa ne anunte de schimbarea locatiei. am vrut sa-mi fac grupul meu, dar prea mult orgoliu, prea multe cuvinte, prea mult de pierdut. am fost chemata sa tin un bookclub intr-o librarie din Iasi, dar ca sa vezi, aceasta a dat faliment inainte de a organiza eu ceva. Si-n cele din urma, m-am agatat de Schimbul de carti din Iasi, sperand sa gasesc acolo ceea ce cautam ...

Iasul m-a dezamagit profund pe partea de cultura. M-am nascut aici, am crescut aici, am invatat aici, lucrez aici. Mereu l-am vazut ca pe un oras cultural, numai ca oamenii, ca-n orice alt oras probabil, se inghesuie in puburi si-n discoteci, iar librariile raman goale la intalniri precum SdC. In opinia mea, SdC in Iasi nu a existat anul acesta – oameni comentand bucurosi pe cale virtuala de existenta lui, intreband cand se va tine, scriind articole despre el, dar nici unul care sa participe efectiv la el, care sa contribuie la existenta si evolutia lui ...

Mi-a luat ceva timp pentru a renunta la ceea ce iubesc. In mod sigur, un bookclub era acel lucru facut pentru mine. Nu doar pentru ca ma implic total in ceea ce fac, ci si pentru ca simt ca meritam un astfel de loc: sunt cea care citeste cele 50 de carti pe an, sunt cea care stie diferenta dintre un cititor amator si unul pasionat, cea care vede intr-o carte/intr-o recenzie talentul innascut al scriitorului si tehniciile invatate, inspirate de la altii. Sunt cea care scrie din momentul ce-a invatat sa tina un stilou in mana, cea cu vointa de fier, care nu renunta cu usurinta. Astazi insa am pus punct la un vis ce-l aveam de mult – din lipsa de timp, din orgoliu, din nevoia de a fi respectata, asa cum sunt eu. Nu pot sa-mi raspund la lucrurile oferite celorlalti si la lucrurile ce mi le ofer mie, la lucrurile pe care le fac pentru mine, dar am decis sa raman cu teancul de foi de corectat, cu planurile de lectii si pregatirile suplimentare si, ironic, sa continui ceea ce fac, incercand sa cresc, pe plan virtual, prin bookblog si sectiunea mea de aici, The Joy Luck Club.

Punct.

Emotie de toamna

Mi-am facut un obicei prin a insira cateva cuvinte aici pentru cei dragi mie. Se intampla insa uneori sa fii secatuit de cuvinte, incapabil de a exprima cuvintele exacte (daca exista asa ceva), potrivite, pentru ceea ce este inauntrul tau, pentru ceea ce vrei sa dai, sa exprimi, sa oferi ... Purtam razboaie zi de zi, cu cei din jurul nostru, cu noi insine, visam la mai mult, mutam munti sau ne lasam coplesiti de durere; suntem duri sau delicati, energici sau doborati de oboseala, prinsi mereu in alte zeci si zeci de proiecte: la facultati, in scoli, pe bloguri, pe aici si pe acolo.Ce ne mai ramane in final? In toata agitatia asta numita Viata, pe care o iubim atat de mult, ne cladim adanc, in sufletele noastre, un edificiu afectiv in care ne retragem zi de zi ... pentru acest edificiu afectiv, cuvintele mele sunt de prisos ...

Ma intorc la unul dintre citatele mele preferate legate de acest edificiu afectiv, la o carte indragita nu pentru valoarea ei literara, ci pentru ceea ce exprima in randurile sale:

„Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul lui critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini, care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om <<face fata>> la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori! -, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.”

(Gabriel Liiceanu -Declaratie de iubire)

Bad Day

Stii zilele alea cand totul iti iese pe dos? Pornesti de acasa (in intarziere) pentru a pune o caramida la viitorul tau si pe drum descoperi ca cladirea ta e la un pas de a fi demolata. Spui cateva cuvinte la intamplare si brusc produci o avalansa ce o tineai in tine si pur si simplu sub muntele ala de zapada pufos, moale si rece, cazut acum deasupra ta, te sufoci. Si vrei sa strigi, sa inoti, sa ripostezi, sa te ridici ...  iar cand ajungi la servici descoperi ca ceasul ti-a ramas in urma, ca unii colegi au mai putine de facut decat tine, dar ca totusi mai ai cateva hartoage de scris, ca xeroxul scolii a fost stricat de foile date de tine elevilor (de ce sa mai dam oare materiale suplimentare elevilor daca au manuale?...), iar colac peste pupaza, in aceasta zi superba, se mai aseaza unu’-n fata ta sa te ceara de nevasta …

Dupa o zi ca asta, probabil ca as avea material de scris un roman intreg. Dupa o zi ca asta, imi vine sa iau niste tobe si sa bat in ele …  gen Adele. Si o chitara ar fi potrivita acum sau o vioara strunita asa. Yes, storm. Te bagi in schimb sub plapuma, cu gatul in pioneze, gandindu-te la planificarile pentru a doua zi, la prezentarea din psihoanaliza pentru saptamana asta, incercand sa gasesti un respiro, un moment de calm, de liniste, in toata goana asta. Spre scoli, in noi, in mine.