Tara de Carton si Vata

Şsst! E calm aici. O ţară fără soare, fără clădiri, fără oameni. Ca un peron al lui Paler. Şi aici nisipul încă mai e ud de valurile unui potop. Mă joc în nisip şi zâmbesc. Eu ZAMBESC. Mă joc în nisip şi construiesc castele din nisip, o mască, un nou început, construiesc un soare pentru ţara mea. Să-l înalţ sus de tot pe cerul mov. E mov pentru că aşa vreau eu, iar maine daca vreau, va fi verde. O poveste mă gâdilă-n gând, dar sunt prea încăpăţânată, prea ocupată cu nisipul de aici. Si povestea mea e incapatanata si mă gâdilă mai tare: în somn, în tramvaie, pe stradă. Un vânticel rece îmi şopteşte că toată vremea de dincolo, toată toamna asta caldă e liniştea dinaintea furtunii a iernii pe care o iubeşti. Şi zâmbesc din nou.

Mă atingi pe umăr şi-mi zâmbeşti. Şi fără cuvinte, îţi spun să te aşezi în dreapta mea şi să te joci cu mine, să mă asculţi. Pe mine, nu pe ele. Dar am uitat limbajul tău şi nu înţelegi ce zic, aşa că te ascult eu pe tine. Îmi arăţi marea din faţa mea, uriaşă, liniştită, şi rosteşti cuvintele magice care o trezesc. Ma uit la tine si nu intelegi ca sunt mic si nu pot intelege tot, ca nu pot sa cred tot, ca-mi este teama. Aş vrea să plâng şi să m-ascund, dar … şi toate fantomele şi toate măştile fac cerc în jurul meu pentru a mă adăposti de TOT. Aleg să le alung si sa stau aici, să privesc valurile care vin, care trec, aleg să-mi construiesc o lună şi-un soare, un eu şi o identitate, un ego şi o viaţă. Mă joc aici, construiesc incet şi e calm. Şsst!  Te rog, nu mă trezi.

Ţara de carton şi vata

 Eugen Ionesco

În ţara ceea nu deosebeşti piatra
de pasăre sau duh:
sunt de vată şi carton. 

Cine vrea îşi scoate sufletul,
îl pune alături
şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină:
am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni.

Oamenii-păpuşi cântă rugăciune mută:
Dumnezeul lor are barbă albă.
Oameni păpuşi şi duhuri de vată!
Zâmbete de pastă!
Pomi de cauciuc!

Ochi candizi şi ficşi!
Culorile sunt palide, nu ţipă.
Spaţiul are doi metri cubi.

Focul e o cârpă roşie şi îl iei cu mâna.

Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil.
Copilul visează: nu-l trezi.

That I Would Be Good ...

Timpul e o fiara care are nesfarsita rabdare de a inghiti totul.

 octavian paler

Si uite ca sunt si astfel de zile … zile in care cazi ca un Humpty Dumpty si renunti la tot ceea ce tii pentru a simti cealalta parte din tine … cum e daca te-as asculta mai bine? Si o simti cum te patrunde si-ti controleaza vointa, gandurile si pasii … daca mai esti in stare sa faci un pas. Cedezi in fata durerii si o asculti – e parte acum din tine. Te supui cuminte, adormind fiecare particica vie din tine si simti cum cazi in cateva secunde, cum renunti la tot, cum vrei sa tipi, dar ceva din interior te opreste … e tristetea care te loveste, care-ti ridica propriile bariere si ziduri, e tristetea nascuta de ciocnirea dintre mine si tine.

Vreau sa fiu lasata singura in intuneric, sa nu fiu vazuta de nimeni si sa le arat ca pot sa fiu si rea. JUDECA-MA acum, pentru ca acum sunt ceea ce urasc, ceea ce critic, ceea ce detest. Sunt partea pe care o vrei protejata, iar eu o lovesc mereu. Si in acelasi timp, vreau sa fiu strigata, sa urlu si sa dau afara tot din mine, sa spun cat de nedrept e totul, sa lovesc, sa plang si sa cad pentru a respira din nou. Te simti rece, fara sentimente, egoista … durerea e egoista mereu, nu? Iti simti sufletul adormit si gandesti acum ca un animal salbatic, prins intr-o capcana din care nu mai poate sa iasa. Si nu e nimeni aici care sa te trezeasca, sa te scuture, sa te inteleaga, sa-ti dea un pumn si sa ma elibereze pe mine din stransoarea ta, sa-mi spuna “va fi ok”. Cand, cum?

Aici nu sunt eu. Nu ma recunosc, desi ma simt, nu traiesc, desi multi spun ca trebuie sa apas pe frana pentru a simti … ce? Surviving does not mean living. I feel bitterness, ignorance to the other people, I feel dead inside and I see only boundaries: don’t do that, don’t drink that, don’t work too much, DON’T …  si as vrea sa tip si sa lovesc si sa traiesc. Sa inchid ochii, sa te ignor din nou si sa cadem amandoua in TIMP … tinandu-ne strans de mana, lovindu-ne mereu una pe alta, distrugandu-ne cand mai incet, cand mai repede, patinand cu viteza spre ... oare spre ce? 

    

Alte glasuri, aceleasi incaperi ...

Sunt atatea lucruri care ne scapa in fiecare zi. Oameni pe langa care trecem, care ar putea fi ca noi sau de la care am avea atatea de invatat, copaci goi de toamna tarzie, crengi pline de culori, parcuri pustii, linistite, in care epifaniile continua sa apara. Trecem pe langa pasari, vant, toamna si de ce nu, trecem pe langa noi insine, uitand, mereu uitand, sa privim adanc in jur.

Lumea e ca un puzzle, format din miliarde de piese de nisip. Lumea e formata din detalii. E de ajuns sa pierdem o astfel de piesa si lucrurile ar capata o alta nuanta, un alt limbaj. Privesc oamenii din jurul meu si le completez un puzzle - ceea ce le place, ceea ce nu, ceea ce vor sa arate si ceea ce nu, cuvintele prin care isi exprima afectiunea, prin care se ascund si prin care se apara.  Ma privesc pe mine si mai pun, mai dau o piesa ; s-ar putea sa o prinzi, s-ar putea sa o lasi sa zboare-n vant.

Suntem prea ocupati, prea obositi, mereu fugind dupa … dupa ce? Uitam ATATEA lucuri – sa privim, sa intelegem, sa iubim, sa ne amintim – ne uitam pe noi si-n acelasi timp ii uitam pe ei. Ieri tanjeam dupa o ciocolata calda si o amintire cand am inceput sa privesc aceleasi lucruri pe care le-am privit singura acum cateva luni; ieri copacii, ciorile, fosnetul frunzelor erau o alta parte din gandurile pe care nu pot sa le opresc. Stiu ca sunt ultimele zile din toamna si e toamna pe care o iubesc – fara ploi, cu un soare palid, cu fosnete. Si e noiembrie, si va fi decembrie … un alt decembrie. Aici e o alta parte din mine, mai intima, mai apropiata, mai sincera, fara timp, in care amintirile, toate amintirile sunt vii. Am uitat si sa socotesc pe bancile acestea, dar cui ii mai pasa acum de lumea de dinafara ?

Iubesc lumea in care m-am nascut, dar nu o simt parte din mine. Prin faptul ca inot mereu impotriva valurilor, ma face sa ma simt “gresita”. Pe de o parte, imi aminteam ce am citit in urma cu cateva luni si care m-a speriat. In loc sa ma opresc, mi-e sete de ceea ce iubesc, de Viata. E terifiant sa stii ce te asteapta si tu, in loc sa apesi pe frana, apesi pe acceleratie, constienta de tot.

Stiu cum e – si cred ca cu totii stim – sa muncesti si sa nu-ti fie respectata munca, parte rupta din tine. Asa ca as vrea ca macar eu sa le respect munca celorlalti, mai ales atunci cand ei ma ajuta pe mine. E usor a profita, e mai greu sa respectam, e poate imposibil sa fim mereu umani. Si in lumea secolului XXI, ne vindem timpul, energia si propria persoana pentru bani. Tell you a secret … niciodata nu vor fi de ajuns. Sunt efemeri si e atat de TRIST sa pierdem momente unice, sacre, din cauza lor, sa le vindem amintirile care ciocanesc in imaginatia, in fantezia noastra si care vor sa intre in realitate. Nu-ti vei aminti niciodata banii pe care i-ai castigat din reduceri, din promotii, din favorurile facute de colegi, cat ai dat pe o bluza, pe un bibelou, pe un album, pe o amintire. Dar iti vei aminti mereu zambetele pe care le-ai castigat prin a fi AICI in momentele eterne din viata noastra ...

Ma simt “gresita” pentru ca scriu mereu si nu ma pot opri, pentru ceea ce astept pe literatura, pentru ca mereu critic aici, si pentru ca mereu vreau mai mult. Si-n mai putin de o luna, voi parea fie prea rece, prea ‘’intepata’’, fie prea tacuta, acceptand totul, mereu izolata. Ma simt ‘’gresita’’ pentru felul in care privesc lumea, fara pragmatism, fara o religie, doar prin ceea ce mereu am simtit inauntru, prin ceea ce critic la toti, prin intimitatea pe care o iubesc. Din nou, secolul XXI ne-a oferit libertate … de exprimare, de a fi noi. Dar e de ajuns sa privim lumea de langa noi, de ajuns de-ai asculta pentru a stii lucrurile care nu se arata, care nu se spun ; e de ajuns sa scriem pe Google un nume si sa aflam cu ajutorul Hi-5-ul sau a Facebook-ului mult prea multe despre persoana respectiva ... un simplu exemplu, cine nu-si arunca acum toate pozele, de la cele mai hazlii pana la cele mai intime, pe care le iubim, pe astfel de site-uri ? E intimtatea care se pierde, pe care desi e a noastra si e parte din noi, e acum in vazul tuturor. Si ironic, inca se mai numeste intimitate.

Ma simt ‘gresita’ pentru acest conservatorism, pentru cat tin la unele amintiri, pentru ca nu pot sa tac atunci cand scriu, pentru ca simt cum timpul trece si am ceva de zis acum. Si nu pot si nu stiu sa cer o zi. Pentru ca nu vreau sa ma opresc si e ATAT, atat de ironic ca nu cei din jurul tau te vor opri, ci tu insati si e hybris-ul cu care dansezi in fiecare zi. Eu sau Tu? Azi, maine, poimaine, peste un an, sau un deceniu ...? Dar e toamna, e frig, e vant, sunt crengi pline de culori ruginii si verzi si e un soare palid, bland … fara ploi, fara ganduri, fara zgomote … aici, intr-un parc demult, aici, in mine.

(http://raysithaca.blog.com/2010/03/16/sleep/)

 

Reality and Butterflies

Si cum ziceam, “it may be all gone tomorrow”. E ca un basm cu zane, spiridusi, dragoni si printese; voi il scrieti, il pictati, mi-l oferiti, iar eu sunt copilul care crede totul, care priveste cu ochii mari, tremurand, finalul. Numai ca vezi tu, inauntru nu mai gasesti inocenta pe care o cauti, ci doar o maturitate mai aparte intiparita pe zidurile Memoriei. Si inauntru este povestea mea, vie, curgandu-mi prin vene si printre caramizile de gheata, este ceea ce am invatat prin ignorarea propriilor sentimente. Si acum am de ales intre a ma asculta pe mine, cea care simte, priveste realitatea dezgolind-o de lirism si fluturi, si de a te asculta pe tine …

Ce e Real aici, in lume, in mine ? Imagineaza-ti un copil intr-un basm, intre doua lumi. Daca intinde mana spre stanga, isi regaseste lumea dinauntrul lui. Ceea ce e aici, ceea ce sunt, ceea ce simt, ceea ce dau e real. De la autodistrugere la protectie si cuvinte imbracate in fluturi, de la promisiuni la raspunsuri, de la gheata din interior pana la razele care ard. E iarna, e frig si totul e alb si rosu. Si sunt numai eu aici. Dar daca ma intorc spre dreapta, e atat de multa culoare, atatia fluturi care zboara printre frunze, iar acel copil alearga dupa ei, cazand si crezand in lumea unui basm. Numai ca inainte de a intra, de a spune ‘’Si aici e Real ‘’, un zid imens de gheata, ca un voal prea gros, nu ma lasa sa merg mai departe. Si il ating pentru a-l simti, pentru Amintiri. E ATAT de rece incat ma arde, dar e si el real … pentru ca e parte din mine. M-ai inlocuit. Lectia numarul unu, de la care totul pleaca. De ce nu si ei ? Cum sa mai crezi, sa spargi, sa simti ce e in sufletele lor , cum sa-ti opresti propria teama ? Si e granita dintre Eu si Ei, dintre Realitate si Fluturi. Fiecare promisiune a fost goala. Fiecare detaliu ignorat. Fiecare privire s-a ascuns. Fiecare sentiment a luat foc. Fiecare particica din mine, din ceea ce vreau si ceea ce sunt a devenit invizibila. Si ceea ce e cel mai ciudat, e ca aici am invatat ca fericirea lor e doar o iluzie, ca ceea ce simt, vad, traiesc aici e temelia lumii din stanga, temelia de la care fiecare bataie a inimii se ridica. Si din constientizarea iluziilor ridicam Realitatea. Stii cata energie dai in fiecare zi pentru a creea asta ?

Realitatea mea e rece, goala, cu sentimente care circula pe o singura banda : de la mine spre tine. E cea eterna, care ucide de la inceput fiecare lucru efemer, e cea din care basmele nu mai prind viata, dar care inca mai imparte orele in profan si sacru. Fluturii ce zboara spre mine sunt fluturi pe care ii iubesc si in care as vrea sa cred. Dar e atat, atat de greu ! Pentru ca sunt simbolul sperantei, al fericirii, a lumii de dincolo. As vrea sa-i prind si sa-i tin in palme, sa-i ascult si sa-i mai cred. Dar atunci cand terminati de povestit basmul vostru, cand imi soptiti ca nimic nu a fost real, atunci va luati toti fluturasii pe care i-ati aruncat spre mine, cu care m-am jucat, si-i prindeti in pioneze, pe zidul meu. Pentru amintiri. Pentru a invata sa nu mai cred, sa mai sper. Cu toti fluturii morti asezati de-a lungul unui zid chinezesc, INCA mai poti, mai vrei sa crezi?

 Pentru ca sunt din nou un copil care nu mai crede in basme, prins insa intr-unul. Totul e paradox si ironie. Cat ar mai costa inca un vis ? O clipa, o viata, un suflet ? Ce si cat conteaza ? Sa cred in mine, sa cred in tine ? Sa cer o zi, sa nu mai cer nimic, sa ma declar infranta ? Sa sper din nou sau sa zambesc in tacere, ironic, asteptand sa-mi spui ca nimic nu a fost real ? Sa ma arunc in val fara a sti sa inot, sau sa-l privesc cum trece ? Sa dau, sa cer, sa cred … ? Sa aleg : valul sau marea.

Dawns of Hope

Last year I learnt to accept Faith. I have seen every piece of ray slowly sunsetting inside myself and Hope was killed inside of my soul.  I do not believe in anything.” Loneliness will always be here for me” – I knelt in front of it. “The I that you hide and saved you so many times, behind all the masks that you have will never be able to save you, because although you feel its force, you find it unreal.” I also knelt here, silently accepting. I died, this is what happened last year, this is why I can’t find anything good in that period, that’s why I found it funny to hear that while I was dying, hope, life, strength was receiving a shape in someone else’s life. But at the same time it was a warmth feeling, full of joy inside myself: this is what I wanted, this is what I protected. You were mourning yourself, while you were greeting the morning of joy in another dear life.

Slowly, I accepted everything. I retake my old masks – from the social one to the innocent one – and I accepted a future that is similar to my present, without a change. I felt angriness, bitterness, a part of myself was screaming and hitting the other part, but nothing react. Dreams are over. And then I got sad and fall into a sea of apathy: I am unable to believe, to hope, to dream. Let’s fool the others that we are moving, that we’re ok, let’s just smile and make them believe your walls are melting. They are not, because they are bigger, stronger, with new masks that are playing in front of them; the only difference is that another person is now inside of them, closed inside, near the heart, protected by a new orange wall. But inside of me, Silence has fallen, swallowing Faith, neglecting the waves, accepting the years.

You tried to wake me before. You kept on talking, kept on remembering me who I was, pushing me in front of the abyss."MOVE" you scream. “I can’t”, I kept on saying. Today you made my heart run so damn fast! You knew what is hurting me, you knew I couldn’t stand it, you knew my grief. But you kept on playing, like I was playing before… I guess we need to face pain in order to breathe again, to feel it again, to remember, to accept it ... And in those movements, from pain to sadness, from memories to present, suddenly a new voice hits you, united with the other one, making your heart running inside yourself, so fast that you feel the blood rushing inside yourself, hitting your veins, your walls and your pain. You felt a joy so huge, so real, so near your soul that you were afraid.

“You are so crazy! Because you always swim against the wave.” Do you know that I forgot that? With beats of heart you feel hope again. You turn to the other side, getting up from your battle-field. You see the other I, the hidden one, that smiles at you, that waits. I learnt to obey last year. Now I remember how to disobey. I learnt to accept the Silence of defeats. Now I hear the Silence of Hope, of Joy, of marching on. I learnt to kneel and accept everything, to shut up when something is not ok nor fair, to stop telling what it hurts and where. I remember now tears, pain, screams, never kneeling down.

I am afraid of what I feel, new walls in my maze of walls are trembling of joy and fear, not knowing if they should let hope once again into their lives. A life without hope is like a marriage of life with death. I smile, remembering the beats, the joy, the reborn, the strength, the dreams, the I. I am afraid to hope, to look at the dawns of hope. But I write the portrait of today's feelings: I want so much to trust you! And although my mind is telling me not to hope too much, I can't stop what my heart is feeling, I can't stop the joy, the fever, the life inside myself. So I paint with words today's hope because you see … tomorrow it is possible that everything may be gone.

Ain’t No Sunshine …

A storm is approaching inside of me … this year, next one, or maybe in the following years. But its silent wind whispers near my soul that is going to be here and it’s going to be the biggest of all. And it’s ironic, because this one is my creation, has in itself all my weapons and feelings, all my walls, warmth and coldness, all my parts from my ego and all my wishes and it’s going to knock on my door and window: “You were my creator; you called me!”

We raise children to make them happy. We should become parents when we realize that a child isn’t our property, but a different human being, that giving life to a child does not only mean to carry him in your womb, but (and I would say especially) what you offer him afterwards. As parents we shape a life, a destiny. We mould without knowing his psyche and personality, we make him a happy being or a sad one, a ‘good’ person or a ‘bad’ one. “Everything begins in childhood”, the psychologists say. How many of us really understand these words? Adler and Simone de Beauvoir talk of patterns, of how the child imitates his parents’ behavior, how the circle of “good education” or “bad education” spins around for generations. They also talk of the fewest cases that realize their “bad education”, their unseen inner battles and how these persons become best educators, but cold human beings …

 Being a parent means sacrifices. And a real sacrifice made for love will never wear the word “sacrifice”, a person who makes such a sacrifice would never say to the other one “I made a sacrifice for you”. Because we make them in the name of love, for pleasure, for the better, for the safety of the person near us, be it a child, a friend, a lover or a relative. And no matter what we give, we feel a kind of joy inside ourselves. Can we understand and see the world through our children's eyes? Can we see for a moment the world through the eyes of dearest persons?

We should understand that our dreams are not the dreams of the child, we should learn to look at him and accept him as he really is, we should see what he likes and encourage him in his road, accept his silence in teenage years, we should show him his mistakes not by screaming at him “you’re wrong”, but by various questions and examples, we should let him make mistakes so that he can learn from them, and top of all, we should be here for him. In good and bad. Forever.

Sometimes I wish I wouldn’t know and feel so many things. Sometimes I wish I would not feel so old inside … Sometimes I wish that someone would see me and strongly hug me. How old am I? But there is nothing more powerful and everlasting than the sincere love of a parent towards his child. It’s a love different from the others, which maybe makes you a better person, a love so huge and at the same time so fragile that words are not enough to describe it. No matter if he’s your flesh and blood, or he’s only part of your soul. And there are so many, but so MANY mistakes that people do with their own children, so many “instincts” that they think they possess when actually their instincts have their roots in their own childhood, personality and education, so MUCH selfishness when you actually have in your hands the LIFE of another human being.

When we are in love, we feel happy everywhere, as long as we are near the loving one. But Time changes everything, washes away all the ephemeral things, Reality cuts from its roots romanticism and with the help of Time, puts a mirror in front of us. We move. From cities to towns, from towns to villagers; we give up our dearest cities because ... "home is where the heart is". But, how many of these couples think of their children? How many think of their education, of institutions, how many think that if they go on an island, away from civilisation, after a couple of years they would want for their child the best. And because of this they would have to choose: keep him near them, for an ordinary life, or teach him to search for the best, to educate himself and to see everything that can be seen and feel in a lifetime ... What would you feel when it's time to say good-bye?

 You see, these words are part of me, of my FEELINGS. Are they few, are they many? Call them thoughts, but this time, these thoughts have their roots in feelings. And yes, people for me are one and the same, people leave, people betray and they are all gray. I invest my love and time in people that are able to make a difference. Because I simply believe in the warmth and goodness of the soul. And yes, when this latter persons disappoint me or forget me, I feel pain and I close the door a little more in front of Humanity … And now, I feel that I’m on the verge of my last step: opening my hands and let her fly. I know I would do that. I know she would do that. Because I taught her to do so. But I also know that in that day every inch of my soul will burn.      

Call If You Need Me

"I know that the spades are swords of a soldier
I know that the clubs are weapons of war
I know that diamonds mean money for this art
But that's not the shape of my heart "

Urasc telefoanele. Urasc ceasul lor desteptator, care ma rapeste dintr-un somn de care imi este atat de dor … le urasc cand suna fara sa se opreasca, la capatul celalalt fiind persoane banale, de care nu-mi este deloc dor. Si atunci cand suna si ma intrerup din activitatea pe care o fac, si atunci cand – mai ales atunci – cand le ignor si ele tot canta, neincetat, neintelegand ca la celalalt fir persoana respectiva nu e momentan acasa. Le urasc in salile de cursuri, atunci cand intrerup prelegerile, in salile de examen, cand te sperie cu un bazait surd sau cu o melodie nou-nouţă, fredonată de un X sau de o Y.  Imi displace sa vorbesc la ele atunci cand sunt cu altcineva, si imi displac plimbarile in care celalalt vorbeste mai mult cu o carcasa cu butoane … cat de distanti, profani si singuri am ajuns …

Le urasc atunci cand tac. In zilele cand am nevoie de o voce calda sau de cateva randuri de incurajare, atunci cand am nevoie de un prieten. Si ele tac, facandu-mi parca in ciuda …”Nu tu vroiai sa tac? Acum tac.” Le urasc pentru ca nu stiu sa le folosesc atunci cand trebuie, pentru a le spune acestor persoane cat de mult inseamna pentru mine, cand eu sunt cea vinovata, care nu da nici un semn de afectiune. Si cel mai mult le urasc atunci cand transmit un mesaj divagat, cand nici unul/una nu intelege ce se intampla, cand ne certam fara motiv, repetand cu ajutorul lor aceleasi greseli din trecut. Eu prin piticii mei de pe creieri si nesiguranta mea intr-un domeniu pe care-l stii, tu prin ceea ce uiti …

Does anyone know how my day was today? Have you ever been in Hell and then flew back on Earth? So fucking tired. Call if you need me. Because it’s one of the fewest calls that I love and appreciate. Call if I need you. If I knew how, I would definitely call you ... now. 

(end of September)