Sunt atatea lucruri care ne scapa in fiecare zi. Oameni pe langa care trecem, care ar putea fi ca noi sau de la care am avea atatea de invatat, copaci goi de toamna tarzie, crengi pline de culori, parcuri pustii, linistite, in care epifaniile continua sa apara. Trecem pe langa pasari, vant, toamna si de ce nu, trecem pe langa noi insine, uitand, mereu uitand, sa privim adanc in jur.
Lumea e ca un puzzle, format din miliarde de piese de nisip. Lumea e formata din detalii. E de ajuns sa pierdem o astfel de piesa si lucrurile ar capata o alta nuanta, un alt limbaj. Privesc oamenii din jurul meu si le completez un puzzle - ceea ce le place, ceea ce nu, ceea ce vor sa arate si ceea ce nu, cuvintele prin care isi exprima afectiunea, prin care se ascund si prin care se apara. Ma privesc pe mine si mai pun, mai dau o piesa ; s-ar putea sa o prinzi, s-ar putea sa o lasi sa zboare-n vant.
Suntem prea ocupati, prea obositi, mereu fugind dupa … dupa ce? Uitam ATATEA lucuri – sa privim, sa intelegem, sa iubim, sa ne amintim – ne uitam pe noi si-n acelasi timp ii uitam pe ei. Ieri tanjeam dupa o ciocolata calda si o amintire cand am inceput sa privesc aceleasi lucruri pe care le-am privit singura acum cateva luni; ieri copacii, ciorile, fosnetul frunzelor erau o alta parte din gandurile pe care nu pot sa le opresc. Stiu ca sunt ultimele zile din toamna si e toamna pe care o iubesc – fara ploi, cu un soare palid, cu fosnete. Si e noiembrie, si va fi decembrie … un alt decembrie. Aici e o alta parte din mine, mai intima, mai apropiata, mai sincera, fara timp, in care amintirile, toate amintirile sunt vii. Am uitat si sa socotesc pe bancile acestea, dar cui ii mai pasa acum de lumea de dinafara ?
Iubesc lumea in care m-am nascut, dar nu o simt parte din mine. Prin faptul ca inot mereu impotriva valurilor, ma face sa ma simt “gresita”. Pe de o parte, imi aminteam ce am citit in urma cu cateva luni si care m-a speriat. In loc sa ma opresc, mi-e sete de ceea ce iubesc, de Viata. E terifiant sa stii ce te asteapta si tu, in loc sa apesi pe frana, apesi pe acceleratie, constienta de tot.
Stiu cum e – si cred ca cu totii stim – sa muncesti si sa nu-ti fie respectata munca, parte rupta din tine. Asa ca as vrea ca macar eu sa le respect munca celorlalti, mai ales atunci cand ei ma ajuta pe mine. E usor a profita, e mai greu sa respectam, e poate imposibil sa fim mereu umani. Si in lumea secolului XXI, ne vindem timpul, energia si propria persoana pentru bani. Tell you a secret … niciodata nu vor fi de ajuns. Sunt efemeri si e atat de TRIST sa pierdem momente unice, sacre, din cauza lor, sa le vindem amintirile care ciocanesc in imaginatia, in fantezia noastra si care vor sa intre in realitate. Nu-ti vei aminti niciodata banii pe care i-ai castigat din reduceri, din promotii, din favorurile facute de colegi, cat ai dat pe o bluza, pe un bibelou, pe un album, pe o amintire. Dar iti vei aminti mereu zambetele pe care le-ai castigat prin a fi AICI in momentele eterne din viata noastra ...
Ma simt “gresita” pentru ca scriu mereu si nu ma pot opri, pentru ceea ce astept pe literatura, pentru ca mereu critic aici, si pentru ca mereu vreau mai mult. Si-n mai putin de o luna, voi parea fie prea rece, prea ‘’intepata’’, fie prea tacuta, acceptand totul, mereu izolata. Ma simt ‘’gresita’’ pentru felul in care privesc lumea, fara pragmatism, fara o religie, doar prin ceea ce mereu am simtit inauntru, prin ceea ce critic la toti, prin intimitatea pe care o iubesc. Din nou, secolul XXI ne-a oferit libertate … de exprimare, de a fi noi. Dar e de ajuns sa privim lumea de langa noi, de ajuns de-ai asculta pentru a stii lucrurile care nu se arata, care nu se spun ; e de ajuns sa scriem pe Google un nume si sa aflam cu ajutorul Hi-5-ul sau a Facebook-ului mult prea multe despre persoana respectiva ... un simplu exemplu, cine nu-si arunca acum toate pozele, de la cele mai hazlii pana la cele mai intime, pe care le iubim, pe astfel de site-uri ? E intimtatea care se pierde, pe care desi e a noastra si e parte din noi, e acum in vazul tuturor. Si ironic, inca se mai numeste intimitate.
Ma simt ‘gresita’ pentru acest conservatorism, pentru cat tin la unele amintiri, pentru ca nu pot sa tac atunci cand scriu, pentru ca simt cum timpul trece si am ceva de zis acum. Si nu pot si nu stiu sa cer o zi. Pentru ca nu vreau sa ma opresc si e ATAT, atat de ironic ca nu cei din jurul tau te vor opri, ci tu insati si e hybris-ul cu care dansezi in fiecare zi. Eu sau Tu? Azi, maine, poimaine, peste un an, sau un deceniu ...? Dar e toamna, e frig, e vant, sunt crengi pline de culori ruginii si verzi si e un soare palid, bland … fara ploi, fara ganduri, fara zgomote … aici, intr-un parc demult, aici, in mine.
(http://raysithaca.blog.com/2010/03/16/sleep/)
http://www.youtube.com/watch?v=5FBOm1gId6M
ReplyDelete