Subscribe

* indicates required

June 24, 2012

Blind Memories

Am vrut sa scriu o disertatie care sa se cheme Blind Memories, dupa titlul cartii lui Marcus Wood, dar care sa nu se ocupe de viata sclavilor, ci de identitatea personajelor ca Quentin Compson (Faulkner) si Miranda din povestile lui Katherine Anne Porter. Blind Memory pentru ca actiunile acestor personaje, trairile lor, felul in care gandesc sunt date nu de propriile amintiri, ci de povestile Sudului care opresc timpul in loc, si care le guverneaza vietile. Sunt personaje ale noului Sud, prinse pe de o parte de realitatea timpului lor – de dupa razboi, cu un mai mare grad de libertate, cu o alta mentalitate, daca ne gandim la toate schimbarile din America de Nord, sau din Europa – si pe de cealalta parte in inertia trecutului care inabusa totul, care nu lasa timpul sa curga, de personajele reprezentative ale Vechiului Sud, incapabile sa lase trecutul in urma, influentand la randul lor noile generatii. In povestile, in codul, in gandirea acestei lumi demult apuse, unde sunt adevaratii Quentin si Miranda, carei lumi apartin, si cat de mare e influenta familiei – a nostalgiei, a incercarii de a evada din realitate prin religie, alcool, idealism, naivitate – asupra acestor personaje?


Quentin had grown up with that; the mere names were interchangeable and almost myriad. His childhood was full of them; his very body was an empty hall echoing with sonorous defeated names; he was not a being, an entity, he was a commonwealth. He was a barracks filled with stubborn back-looking ghosts still recovering […](Absalom, Absalom, 12)


De la Blind Memory am ajuns la The Southern Quest for an Identity, un titlu clasic, de care nu stiu cat de multumita sunt. Dar din moment ce am ajuns sa scriu aceasta lucrare pe ultima suta de metri, prin cancelarie, la consilii, sau pe la miezul noptii, nu stiu cate pretentii as mai avea. Am fost mereu fascinata de lumea mitului, a sacralitatii, desi pentru mine Eliade ca scriitor va ramane mereu unul de categoria B, si in acelasi timp de aceasta sacralitate in lumea moderna. Ceea ce-l face pe Faulkner unul dintre scriitorii mei preferati e aceasta imbinare perfecta a unui timp illo tempore, intr-o realitate profana, ce ajunge la un anumit punct sa distruga perfectiunea trecutului, trecut ce are valoare de suprarealitate, si care paradoxal, e vazuta pe alocuri ca iluzie. Iar acest mit al trecutului e gasit cu usurinta si la Katherine Anne Porter – sa ne gandim numai la Old Mortality si la legenda ce se tese in jurul lui Anne – la incercarea Mirandei de a iesi din acest mit, paradoxal, prin faurirea propriului mit, pentru ca in Pale Horse, Pale Rider, moartea sa-i ofere mai mult sau mai putin aceasta dezlegare de trecut.


“Memory believes before knowing remembers. Believes longer than recollects, longer than knowing even wonders. Knows remembers believes a corridor in a big long garbled cold echoing building …” (William Faulkner - Light in August)


S-au scris atat de multe pe Faulkner, pe Porter, si pe literatura Sudului incat nu stiu ce as mai putea aduce nou. Nu stiu cat de multe lucruri as putea cuprinde din importanta celor doi pentru literatura, din nivelul pe care ni l-au oferit, din diferenta dintre ei si ceilalti. Nu stiu cat apuc sa exprim din ceea ce vreau eu sa zic… sunt pagini pe care le mazgalesc rapid, fara timp de a mai privi inapoi, pagini adormite, mototolite, obosite… Omul este o fiinta sociala. Asa cum Paler ne-a aratat-o in Viata pe un peron, nimeni nu poate trai in afara societatii. Dar societatea asta e formata din oameni, ca mine si ca tine, care se confrunta cu viata lor personala in conflict cu evenimentele Istoriei, istorie scrisa, de asemenea, de oameni simpli. E un lant infinit, un mosaic, in care fiecare il scrie pe celalalt, de la Thomas Sutpen, a carei complexitate e greu de descries in cateva paragrafe, pana la Quentin, Sophia Jane, sau Miranda. Sunt identitati scrise si rescrise NU de un razboi civil, ci de mentalitati ancestrale, care bantuie pana-n prezent fiecare generatie, lasandu-si amprenta pe cel de dupa noi… Si mai e un acel ceva in mintea mea, care m-a facut sa-mi aleg aceasta tema, dar care nu reusesc sa-l transform in gand si-n cuvant…


You see, I had a design in my mind. Whether it was a good or bad design is beside the point; the question is, Where did I make the mistake in it, what did I do or misdo in it, whom or what injure by it to the extent which this would indicate. I had a design. To accomplish it I should require money, a house, a plantation, slaves, a family – incidentally of course, a wife. (Absalom, Absalom!, 263)


Ithaca 1

This is one of the activities in which I've lost myself this year. It was a HELL of experience, in a reality impossible to ignore, cruel, hopeless, and meaningless. For the thoughts and feelings that I’m wearing inside myself, hoping that one day I shall have time and energy to put them on paper, for the things that these kids taught me, for all the hours that some of my students destroyed, for all the unbearable stories that I've discovered, I thank them. Because although I still have many things to learn, I wouldn't have been the teacher that I am today if I hadn’t met an Ivan, an Ionut, or several gypsies [cultural empathy]. But at the same time, I also choose to remember the following things:



One of my students' blog (6th grade): http://apyblog.blogspot.ro/



May 24, 2012

Viata la nivel primar

“Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Doar prin dragoste şi prietenie putem crea iluzia de o clipă, că nu suntem singuri”.  Si uneori nu avem parte nici de asta. Ne pierdem timpul penduland printre indatoririle de la servici, scrierea unei lucrari inca neincepute, visuri la care speram si totusi niciodata nu avem curajul sa le abordam, traduceri, pregatiri, articole. Si totusi, very deep, inside ourselves, we know that these things are knick-knocks. Vin si pleaca, isi schimba forma, apar altele, ne stresam pentru un nimic, ingropandu-ne in mii si zeci de proiecte…


Ce te  faci cand pierzi pe cineva, cand oamenii de la care asteptai protectie neconditionata te fasie atat de tare-n interior incat esti o bomba pe cale sa explodeze pentru cei din jurul tau si pentru tine, cand setea aia a ta de viata e trimisa intr-un desert interior, pe termen nelimitat? Ca profesor, ma gandesc la copiii ce dau cu spray prin clasa, distrug orele, obiectele scolii, ajung sa fure, sa injure, sa inventeze povesti (de care putini ar avea imaginatia necesara), sa cerseasca un dram de atentie, sau sa faca ORICE pentru a fi in centru? Avem un catalog, o materie pe care o iubim, si-n fata noastra o fiinta umana abandonata, ce cauta un loc, la fel ca oricare din noi, numit acasa.


Nu suntem pregatiti pentru adevarata suferinta. Sa ne gandim la oamenii de langa noi, cu care ne place sa ne petrecem timpul, cu care radem, impartasim amintiri, secrete, teluri. Ce facem atunci cand ei cad, unde oare suntem cand acesti oameni chiar au nevoie de noi? Cand a fost ultima data cand am ridicat telefonul pentru a pune niste intrebari simple, pentru a ne arata empatia, dragostea, prietenia? Cand a fost ultima data cand am trimis un mesaj celor de langa noi, pentru a le multumi ca exista? Sau cand ne-am asezat langa cineva, doar pentru a asculta?


Ne ferim de singuratatea celuilalt ca de lepra, ,,nimanui nu-i place sa fie inconjurat de oameni tristi”, spunea cineva prin liceu, aruncam cateva cuvinte uzate, sau nu dorim sa privim si-n cealalta directie. Viata noastra e deja plina de propriile iluzii, de ce am avea oare timpul necesar pentru a ne pasa cu adevarat? Trecem zilnic pe langa oameni necunoscuti, vedem probabil – in cazul in care lucram in scoli – oameni care ne scot din sarite, pe care-i ignoram, sau de care uitam imediat ce-am parasit sala, nu privim detaliile, si ne spunem ca cele 40 de pagini pe care trebuie sa le scriem in scurt timp si sa le prezentam intr-o facultate sunt vitale. Oare? James Meek spune ca singurul Rai pe care il cunoaste e cel de acum, de pe Pamant. Ce facem cand Iadul se desfasoara in complexitatea lui,  in the people around us?


 


May 14, 2012

Happy Pills


Ascult melodia aceasta incontinuu, de cum am ajuns acasa. Cred ca titlul ei e ideal pentru ziua mea de azi… am stat aseara cateva ore bune ca sa fac un PowerPoint cu muzica aia, care zic eu ca are ceva de zis, care a lasat ceva in urma, care se cheama MUZICA si nu Lady Gaga sau Inna (doi sau un n?)… am aflat cu uimire ca Queen e expirat, ca “cine naiba ii mai asculta zilele astea?!”, ca Scorpions, Nirvana, Metallica, Roxette si alti cativa sunt numai buni de aruncat la gunoi… iar muzica de valoare e reprezentata de B.U.G. Mafia, Parazitti, sau tot ceea ce se defineste prin manele… spre exemplu, la intrebarea cine oare canta Show Must Go On, mi se raspunde simplu Florin Salam. Si-n toata agitatia, plictiseala si fiasco-ul de azi, ma tot intrebam ce caut eu aici…


Asa ca tot apas pe “reply”, intr-o melodie de-a N. Jones… si aceasta bineinteles expirata in opinia multora, intrebandu-ma daca or exista niste “happy pills” si pentru mine…


Felicitari parintilor care au facut un copil doar cu gandul la o iluzie a nemuririi, la o pensie alimentara, sau fara sa se gandeasca ca ala mic are nevoie de mai mult decat mancare, adapost si jucarii. Felicitari mass-mediei (care jigneste de fapt ramura jurnalistica) de toate stirile despre violuri, crime, si mai stiu eu ce alte subiecte de maxima importanta. Felicitari tuturor celor care promoveaza "cultura" din zilele de azi.

May 4, 2012

Dance, dance, dance...

... otherwise we are lost



M-a emotionat acest film. Poate pentru ca am invatat sa patinez la 3 ani, iar de atunci acest ,,sport” a inceput sa reprezente treptat pentru mine o arta pe gheata, unde dansul si muzica au un rol central. Poate pentru ca cred ca cel mai sublim cuvant e cel ce ingana-n el intreaga lume – little worlds in little words – sau poate din simplul motiv ca mi-e sete de viata, iar pentru mine fiecare pas, cuvant sau gest din Pina a fost o reprezentare a vietii, in fragilitatea, puterea si misterul ei.


Nu sunt fana filmelor. Detest sa stau intre patru pereti si sa vizionez tot felul de western-uri sau alte ecranizari. Temele se repeta, personajele sunt construite dupa acelasi tipar, scenele se inspira una din alta, iar elementele vizuale scapa uneori in fata vederii mele. Nu retin numele actorilor, a regizorului, si-mi este foarte greu sa fiu atenta la detaliile ce tin de cinematografie... unghiuri, umbre, felul in care imaginea se vede... Imi plac insa cele psihologice, care au ceva de transmis, cu un mesaj profund (nu doar baiatul bun se lupta cu cel rau, mereu castiga cel bun, ia fata si totul este roz...) Poate exista oare un happy-ending? Cele cu un astfel de sfarsit, desi poate ca ne lasa o raza de speranta, par false, lipsite de verosimilitate, iar filmele ce ne socheaza,care ne lasa adeseori un gust amar, ba chiar ne si enerveaza, ne raman in minte.


Pina a fost altfel. Nu exista aici un sfarsit sau un inceput propriu-zis, poate datorita omagiului adus acesteia... pe de o parte, dragostea, respectul si invataturile lasate de ea in ei nu pot avea un sfarsit, intalnindu-se in fiecare noua zi cu ceea ce coregrafa le-a oferit, iar pe de cealalta parte, ignorand echipa si partea personala, exista o contributie incontestabila, ce mai mult ca probabil va dainui, adusa de Pina Bausch in acest domeniu.


A fost altfel pentru dansul din el, care mie una imi spune multe. Tanztheater. De ce oare Viata nu ar fi un dans? Ma inclin in fata marilor artisti, care au zugravit prin arta lor fiinta umana, realitatea sau suprarealitatea, care s-au desprins din randurile celor multi si ne-au lasat noua, celor mici, partea aia insemnata din Viata lor.


Altfel pentru setea de viata exprimata in acest documentar. Energia, noul in vechi, maiestria banalului. Pentru jocurile ce au in spate ore de truda, simplitatea aparenta, minutiozitatea, libertatea, mai sus de orice.


Exista un ACEL ceva ce eu una il caut in Cuvant... limbajul potrivit pentru a reda si dansul si sunetul si emotia, acel ceva diferit, poate experimental, poate clasic,  acel ceva ce artistii l-au oferit in domeniul lor. Si ca sa dau un exemplu, pentru cei ce au vazut filmul, si-si amintesc secventele de dans din el, sa urmareasca programul de la perechi, in care in usurinta patinarii se citeste munca, orele, pasiunea, si din nou, setea de viata.


Nu cred ca Pina este un film pentru oricine. Multi banuiesc ca s-au plictisit deja la el, nu-l inteleg, sau l-au si uitat. Nu e o capodopera in lumea filmului, ci mai degraba o declaratie de iubire pentru cea care a fost Pina. E un film fragil, lipsit de efecte speciale sau actiune, pentru cei cu suflet de artist, lirici, empatici, ce cauta un acel ceva dincolo de cuvinte, gesturi sau culori.


April 27, 2012

Self-Control


1.Inainte de a deveni un oras al secolului XXI, modern, cu toate facilitatile pe care le promite afisele lipite pe ici, pe colo, orasul Iasi a devenit un oras al demolarilor, fara strazi sau trotuare, plin de gropi, tevi, bolovani, si mai presus de orice, acoperit de un val gros de praf, ce numai aer nu se numeste... peste noapte, cartierele centrale ale acestui ,,oras cultural” s-au umplut de escavatoare, buldozere si toate masinariile pregatite sa sparga si sa distruga tot ce le sta in cale... ma intreb cand vor ajunge sa doboare si copacii, asa, ca sa completeze peisajul haotic de pe cele sapte coline... si daca oamenii pot trece de partea estetica a orasului (usor salvata de lalelele plantate prin toate spatiile verzi), de zgomot, si de papucii rupti prin santurile de pe trotuare, nu stiu cum vom face cu aerul din ce in ce mai poluat...


2. Cred ca atunci cand ne dorim ceva cu adevarat, trecem prin tot si dam orice ca sa ajungem la el. Nimeni nu poate avea totul de-a gata, si ca sa ajungem acolo unde ne dorim, trebuie sa parcurgem cativa pasi esentiali: a termina o facultate, a ne implica in ceea ce iubim, a da examene, inspectii, interviuri, a ne chinui cu toate actele ce trebuie sa fie legalizate/scoase/cautate. In cazul in care sarim una dintre etapele astea importante din viata, mai devreme sau mai tarziu, oricat de inteligenti sau motivati am fi, o piesa din domino va cadea... Si cu toate acestea, intrarea in invatamant a ajuns sa fie un test pentru propria rabdare, pentru cat de mult esti dispus sa dai (si cat de putin sa primesti) pentru a fi prof’. Titularizarea din acest an pare desprinsa dintr-un roman satiric, intors cu susu-n jos, in care lucrurile se contrazic... iar dupa ce ai predat aproape un an in adevaratul invatamant, te intrebi ce vei gasi la sfarsitul acestui maraton: o clasa fidela realitatii de jos a Romaniei sau o clasa unde iti poti tine lectiile? Citesti, inveti, meditezi, investesti in cultura, iar atunci cand ajungi la catedra, descoperi lumea aia veche, din care tot ai incercat sa fugi... ironic, in acelasi loc, cu o traiectorie inversa.


3. Flaubert urmarea atent realitatea din salonul de autopsii al tatalui sau. Fidelitate realitatii. Iar in stilul meu haotic, minutios, incarcat de detalii, e ceea ce si eu caut. Cand ai o memorie ce inghite orice, cand fiecare lucru pe care-l dai, pe care-l faci, sau fiecare cuvant ce-l spui cuiva drag e bucatica rupta din tine, cand te implici in TOT, te astepti, de la cei putini in care te increzi, la sinceritate. Pentru ca, asa cum ma intrebam inca din liceu, la sfarsitul unei povestioare: If our own memories are false, then what is true in life?

April 13, 2012

Irealitati cotidiene si trecute


Ne scriem singuri Realitatea. Alegem sa ne traim vietile ca laici, credinciosi, calugari sau atei, ne inchidem intr-un orasel de munte sau intr-o manastire din pustiu. Alegem sa luptam, sa ne ridicam deasupra plevei, sa ignoram glasul Teamei din noi, alegem sa nu lasam micile bucurii din viata noastra sa treaca pe langa noi, prea orbiti fiind de lucrurile de care ne este groaza... viata este facuta din multe realitati, puse una peste alta, amestecate ca-ntr-o godeta, pictate in palete de culoare pentru fiecare dintre noi... e realitatea taranului si a campului, a muncitorului de pe strada, prafuit, a bogatasului, a cersetorului, a celui din Romania si a celorlalti din celelalte tari... iar singurul lucru ce le uneste este rasuflarea fiecaruia dintre noi – bataile de inima, nevoia de ceilalti, psihologia comuna – si sfarsitul cu care cu totii suntem datori... dar inainte de asta, noi suntem cei care alegem sa ramanem in Realitatea in care ne-am nascut, alegem sa luptam sau sa ne lasam infranti inca dinainte de a fi incercat si altceva, alegem lucrurile care conteaza mai mult pentru noi in viata: ceea ce vedem la stirile de la ora 5, demolarile din oras, pustiul din sistemele sociale, sau, toate lucrurile, locurile si oamenii care ne fac sa zambim.


Spun toate acestea pentru ca in saptamanile trecute, cineva drag mie a declarat raspicat ca viata este urata – trei cuvinte, puse laolalta, care ma ranesc profund ori de cate ori dau de ele – pe bloguri, pe strada, prin cafenele. Pentru ca ucid instantaneu orice bucurie de a trai, sugruma setea de nou, de viata, de culoare, si acopera totul cu-n val cenusiu, in care nu mai exista nimic. Uratul este respins (asta daca nu ne gandim la Baudelaire...) si din aceasta cauza, pentru mine, a-mi spune ca viata e urata este sinonim cu dorinta de a nu mai exista.


Asa ca da, ma razvratesc puternic la auzul acestor cuvinte. Pentru ca daca le-as accepta, TOT ceea ce am facut, cunoscut, descoperit in viata, s-ar prabusi instantaneu. De la orele de filosofie din liceu mi-a ramas imaginea realitatii ca un cub: fiecare dintre noi vede o alta fata si este imposibil sa le surprinzi pe toate deodata. Asa ca sunt zile cand ma retrag in mine si ma joc cu acest cub, intorcandu-l si privindu-l intre degetele mele. Pentru ca si eu, ca oricare alt om simplu de pe fata pamantului, observ nedreptatile de aici. Asa ca ma joc cu acest cub, vrand sa-i prind toate aspectele, vrand sa-mi amintesc si de lucrurile care-mi dau energia ce ma caracterizeaza.


Zilele acestea, cu-n cub imaginar in mana, am descoperit o noua fata in ceea ce numim “realitate”, intr-o carte ce trateaza (pe langa multe altele) aceasta tema, in care detaliile fac esenta, si-n care Cuvantul joaca un rol central. M-am afundat timp de 3 zile in ultima jumatate a romanului Numele trandafirului, si-n timp ce in minte imi rasuna inca de la primele pagini melodia Ameno, m-am trezit intrebandu-ma de aceasta parte a vietii, imbratisata de multi, as putea spune, atat de departe de noi, astia laici. Ca sa nu mai pun secolul al XIV-lea, atat de diferit ca atmosfera de al nostru... am descoperit o multitudine de realitati, adeseori antagonice, in mijlocul aceleiasi realitati: Biserica/divinitatea. Cine oare se mai gandeste acum la ordinal calugarilor, a Bisericii, a Vaticanului, a luptei dintre papa si imparat, lucruri ce au influentat puternic timpul de atunci... Umberto Eco creioneaza printr-un limbaj teologic, medieval, dar care-n acelasi timp are accente puternice postmoderniste, un veac de mult apus, in care, prin simbol si cuvant, am putea regasi o lume mai apropiata de a noastra...


Nu vreau sa comentez aici cartea, sa-i fac o recenzie sau sa o prezint cuiva, prin toate elementele ei, dar as putea spune ca e o carte dificila, plina de detalii si simboluri, despre care s-au scris atatea si probabil ca se vor mai scrie, care cere un cititor deschis la minte, fie ca e agnostic sau credincios... pe de o parte, limbajul si problemele teologice expuse ii vor plictisi si-i vor face pe multi sa renunte, pe de cealalta parte, daca esti suficient de perseverent si perspicace, descoperi ca crestinismul, la randul lui, are mai multe fete... luptele externe, urmate de cele interne, multitudinea de ordine, de interpretari ale Scripturii, vechile uneltiri omenesti, regasite in orsicine, se deschid rand pe rand, ca petalele unui trandafir... cred ca cea mai mare greseala ar fi sa-l vedem ca simplu roman politist (si daca toate romanele politiste ar fi ca acesta, in mod sigur as fi fana lor...) ... e un roman total, care se joaca cu simbolurile, Cuvintele, Realitatile... sau sa fie oare toate acestea Irealitati?

Leap of Faith

Pentru o buna perioada de timp, acesta a fost anul in care mi-am pierdut cuvintele si a trebuit sa ma gasesc pe mine in naufragiul produs.  ...