July 15, 2017

The Rest is Silence


"What if there existed a dialogue among the lifeforms of this earth from which we had excluded ourselves so totally that we no longer even believed it to exist? Could it be that dialogue which we still sense in dreams? Or in those rare moments of peace when the world seems in some sense to be revealed to us and to be proper and right?"
(Cormac McCarthy)

During the last few days, I have been in a continuous battle to find the perfect words. The words which describe the unconscious, the natural world, the cyclical time in which past-present and future are all the same, the words of the unspeakable world. How can you express them? The words of poetry and the words of war. The words of what humanity really is, in its pure wholeness.

There have been ages since my first encounter with McCarthy. It is an exhausting battle, as reading McCarthy has always been. With moments of complete hatred, when you wish from the bottom of the soul to quit and to throw away all his books and all the studies dedicated to him. Moments when you feel small and insignificant when you start to understand how this man’s mind has worked, but there are also moments when you feel sitting at a table with an old friend. Talking about Life. Talking about our favourite writers. You see, I enormously liked Faulkner and Hemingway, and I had never imagined that there is someone out there to play with their style and mix them and create something new. Moments when you sit at that long table and you learn to listen to el corridos, and to the silence. 

It takes a great deal of effort to understand Cormac McCarthy. A great deal of knowledge to see what he’s doing in his prose. And a great amount of insanity to work with his prose. But, as one translator put it,


"I would like to make it very clear that translating Cormac McCarthy would not be even thinkable without being in love with language, with words, with their colour, their dark, mesmerizing power. Why? The answer is simple. Because Cormac is Poetry. Epic, lyrical, whatever you call it, it is Poetry.” 

June 4, 2017

"As awake as the sun can be"

I simply fell in love with this expression told by one of my students. I don’t know if she was aware of the powerful image that she had created, or if she had read it somewhere, but it is a figure of speech for all the things that I am trying to do, show and give.

We keep on searching for ourselves in places, people, or memories, trying to shape our personality, to dare to find ourselves, to dare to acknowledge when we were wrong, when we didn’t dare enough, when we didn’t give a chance when we had to. We keep on going on although we are fully aware (and awake) that the human being can be a mean, cruel animal, and the entire life is just another absurd, meaningless story. But we keep on trying to save, to teach, to be different. And this is our real madness and wilderness – “mad to be saved, mad to live”, mad to find people like us.

I have always been attracted by a specific type of literature. And I have gravitated around this type without fully understanding why. I once started with A Portrait of the Artist as a Young Man and then I got lost in Dostoyevsky’s Brothers Karamazov, and then I embraced Kerouac’s The Road and insanity. I ended up – for now – in McCarthy’s two opposing worlds, the old one, the one that will come, and with his characters that are “carrying the fire”. To be an artist, of any kind, or a Steppenwolf, until the end. To be aware of how the world really is. To see everything, and live it, but still to be a traveler in search of ourselves. Choosing not to go with the flow, but to insanely, hopelessly trying to turn the tide; to be “as awake as the sun can be”.

*
,,Înăuntrul tău sălășluia o imagine pe care ți-o făcuseși tu despre viață, o încredere, o cerință anume, erai gata de fapte, erai gata să suferi, să te sacrifici – pentru ca apoi, pas cu pas, să-ți dai seama că lumea nu cerea de la tine niciun fel de fapte și sacrificii sau ceva de genul ăsta, că viața nu e un poem eroic cu roluri de eroi și alte lucruri dintr-astea, ci un salon confortabil pentru oamenii cu obiceiuri burgheze, în care individul se declară pe deplin mulțumit dacă mănâncă și bea, dacă își soarbe cafeaua, dacă împletește ciorapi, joacă taroc și ascultă muzică la radio. Iar cine vrea altceva, purtând în el însuși eroicul și frumosul, admirația pentru marii scriitori sau admirația pentru sfinți, nu-i decât un nebun și un cavaler Don Quijote.”

,,Pentru lumea de azi, care-i atât de simplă, comodă și se mulțumește cu atât de puțin, tu ești prea pretențios și prea flămând, ea te leapădă, pentru o asemenea lume tu dispui de o dimensiune în plus. Cine vrea să trăiască în ziua de azi și să se bucure de viața lui, nu trebuie să fie un om ca tine și ca mine. Celui care în loc de lălăiala unei flașnete cere muzică, în loc de distracție bucurie, în loc de bani suflet, în loc de o ocupație muncă adevărată, în locul unui simplu joc pasiune veritabilă, această lume drăgălasă de aici nu-i poate oferi niciun loc în care să se simtă ca la el acasă ...”

,[,...] știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a mă înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinăuntrul meu.”

(Herman Hesse – Lupul de stepă)


April 23, 2017

Love in Time of the Cholera

It’s not One Hundred Years of Solitude, nor The Autumn of the Patriarch. It’s not quite filled with magical realism. It’s not even a proper love story. But it’s Marquez, with its specific style. It is the perfect book for a lazy Sunday (or several), that can be read without interruptions. In a plain, somehow (too) romantic style, with only a few narrative games, but with everything that is specific to this writer.

It’s about the (im)possibility of loving another human being. Of searching stability instead of love, of the illusion that one can really love somebody, caught in the routines of life and marriage. It’s about life and death, about the story of a country that we barely know, and about the way someone is caught in the nets of society, of how society influences our decisions, our way of thinking, of how we look at the others, of how we live.

And it’s about an unshared insane love that is like cholera, and the stubbornness in front of her continuous refusals, in front of the passing years, in front of Life and society.



April 21, 2017

Delir

I have danced a tango with my hubris, with my chaos for quite a while. M-am afundat zilele acestea în somn și în cărți, căutând Tăcerea. Am încercat să îmi ordonez gândurile, să uit pentru ceva timp de toate grijile, de toate obligațiile, de toată lumea care mai cere o altă bucățică din mine. Să uit de Timp. Să uit de Societate. Să îmi amintesc de un eu fără măști.

Așa s-a făcut că m-am trezit citindu-l pe Cărtărescu. Cred că îmi era dor de o carte scrisă într-un astfel de stil, dor de o astfel de căutare. Un pariu al scriitorului, al arhitectului, cu sine însuși, în căutarea acelei scrieri totale. M-am trezit înotând în haos, în delir, în idei răzlețe, uitând și amintindu-mi totodată. M-am trezind gonind prin absurd, în căutarea unui sens, prin labirintul viselor și prin anii cei dintâi, prin mituri și psihologii, prin lumi și stări arhicunoscute, întorcându-mă brusc în mine. În labirintul minții mele, unde sunt eu, unde e Ithaca. În construcțiile cu care ador să mă joc, în miile de idei izvorâte dintr-un joc de cuvinte, în dorul meu pentru o astfel de literatură, în ceea ce Kerouac si Nabokov spuneau despre nebunie (pe lângă mulți alții). Și am simțit, pentru prima dată de mult timp, că respir.

*
,,Think you're escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home.” 
(James Joyce)

*


,,Ce cuprind paginile astea pe care le-am înşirat pe noptieră şi pe cearceaf? Sînt ele opera mea, sau Opera ei? Mai pot discerne ce e al ei de ce e al meu? Iarăşi mi-e frică. Pierdut în peisajul creierului ei, călcînd pe terenuri nesigure, prin zone roze şi sidefii, afundîndu-mă în văile circumvoluţiunilor ei, în rîpele vestibulare. Afundat pe cărări înguste în pădurea obscură a paleoencefalului ei, oglindindu-mă în apele epifizei (dar văzînd pe cine?), trecînd pe deasupra bolgiilor cu amintiri care urlă în smoală topită, sucindu-mă sub ploi cu fulgi de foc, suind purificat în mezencefalul plin de reptile şi de păsări cu dinţi, pierdut acolo, printre ferigile arborescente. Şi sus, explorînd cele şase straturi extaziate ale ncocortexului, pictate cu chipul Ginei deformat ca un fetus peste emisfere: frunte turtită, gură cu buze groase şi limbă enormă, trup minuscul, dar mîini cu degete cît tot corpul, răşchirate grotesc. Şi pretutindeni conclavul viermilor, insectelor, reptilelor, mamiferelor, adunările de gală ale ramapitecilor, australopitecilor, pitecantropilor, apoi oamenii de Cro-Magnon, romanii, celţii, dacii, slavii, tătarii, străbunicii, bunicii (Maricu şi Tanicu), părinţii, rudele, prietenii, eu însumi întîlnindu-mă cu mine însumi acolo, în creierul ei, şi nici un Virgiliu şi nici o Beatrice şi nici o mîntuire şi nici o urcare spre stele. Rătăcesc prin labirintul minţii ei, trag de pîrghiile prin care se rotesc ochii ei, apăs pedalele prin care se mişcă genunchii ei. Îmi privesc degetele micuţe şi noi, cu unghiile deja cojite. Cu ele am ţinut pixul. Deci - cine a scris?” 
(Mircea Cărtărescu – Gemenii)

April 19, 2017

Jocul de-a cuvintele

     Nu știu precis cum începem, cum alegem să ne scriem, sau poate cum suntem aleși. Nu știu câți dintre noi rămân pe acest drum, deși pe băncile liceului cu toții visăm colorat, în versuri. E poate o trăsătură a priori sau poate ceva format încă din primii ani de viață. La mine a început cu ,,a fost odată ca niciodată”, cu introvertirea mea prezentă încă de la grădiniță, cu basmele pe care le rescriam în minte și apoi pe-o coală de hârtie. A devenit apoi un sanctuar, un refugiu, blindându-mă în același timp în lumea de aici, în scris. A fost locul unde am fost eu, locul în care îmi puteam înșira gândurile fără a deranja pe cineva, locul unde puneam toată povara din mine și locul unde nu puteam fi judecată. 
     Nu știu cum s-a terminat sau dacă s-a terminat. Nu știu dacă am devenit un Cititor avid, care se simte viu, la el acasă prin scrierile lungi, întortocheate și haotice pentru că este un labirint înțeles, cunoscut încă de la început, sau un scriitor ratat, un scriitor fără o lucrare, un om pentru care scrisul și cititul va rămâne locul de respiro, locul în care am fost și voi rămâne Eu. 
     Știu cât de cathartic (și devastator) e scrisul pentru un om. Așa că am mai citit o carte, și încă una, și apoi alta, sustrăgându-mă astfel de la o întâlnire cu mine însămi. Știu că prin scris am învățat încet să mă deschid, să arăt vulnerabilitate, în niște caiete vechi, de mult uitate prin coridoarele amintirilor mele. Și că în afară de această excepție (și aici nu total), nu am mai învățat cum să ies de pe coala de hârtie. Din cochilia mea. 
     În singurătatea Omului, din care nimeni nu se poate sustrage cu adevărat, scrisul devine ușa către noi. Sau fereastra aia spartă, prin care încerci să respiri. Suntem ceea ce scriem și nimic altceva. E nebunie, e haosul în stare pură din noi, e acea ultimă întâlnire pe care vrei să o eviți, e jocul nostru, hora noastră cu propriile iele, cu și despre ,,cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie, cuvinte care asalteaza ca viespile sau te linistesc ca racoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”. Cuvinte care suntem noi. 

April 2, 2017

Fernweh

Poate că totul ni se trage de la prea multă singurătate sau de la teama de a singurătate. Conștientizăm cât de singuri și goi ne-am născut, conștientizăm că la fel vom părăsi această lume, în ciuda dorinței de a avea pe cineva la căpătâiul nostru. Încercăm să umplem golul acesta numit Viață cu tot felul de legături și fluturi, deși conștientizăm, mai mult sau mai puțin, că și acestea se pot rupe oricând. Numai că, vezi tu, paradoxal, nu cred că omul este făcut pentru singurătate. Trebuie să ne regăsim, să ne dăm, să comunicăm, să ne reflectăm în Celălalt. Iar Celălalt în noi.

Pentru mine, ,,memoria este identitate”, în toate culorile și formele ei. Uneori încercăm să uităm și am da orice pentru ca acele amintiri să piară din sufletul nostru, desi știm că acele amintiri-bumerang sunt cele care ne-au format și poate că nu am fi, fără ele, ceea ce suntem astăzi. Alteori izbucnim în hohote de râs în fața absurdului vieții, când nu ne mai rămâne altceva de făcut. ,,History is the nightmare from which I am trying to awake”, spunea un personaj drag mie, Istoria pe care inutil încercăm să o uităm, fie ea personală sau socială.

Și alteori, cei care tânjesc după o simplă întrebare sinceră de ,,ce mai faci”, după o îmbrățișare care ar putea înlocui o mie de cuvinte și explicații, după un moment de respiro în care să reieși din propria cochilie și de după toate zidurile în care te-ai baricadat, încep să scrie. Despre memorie și uitare. Despre mecanica iubirii și moarte. Despre istoria unei țări și istoria lor. Despre totul și nimic. Scriem pentru că ...

,,fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.” (127)

,,Scriem cărți pentru că odraslelor noastre nu le pasă de noi. Ne adresăm unei lumi anonime pentru că soția noastră își astupă urechile când îi vorbim.” 110

Și scriem pentru a încerca să ne facem auziți, pentru a ne regăsi pe noi, pentru a avea acea iluzie, pentru a umple golul dinăuntrul nostru ...

,,Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularității Taminei stă în faptul că ea nu dorește să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanții urechii sale” (96)

Și pentru că, într-un ultim moment, înainte de a reînvăța cum e să înoți – înapoi spre tine, departe de ceea ce Memoria și Uitarea înseamnă – să conștientizezi câtă nevoie ai de acest Celălalt ...



,,Ceea ce o intriga pe Tamina erau întrebările pe care i le punea. Nu conținutul lor, ci simplul fapt că i le punea. O, Dumnezeule, de când nu-i mai pusese nimeni nici o întrebare! I se părea că trecuse de atunci o veșnicie!” (192)


March 25, 2017

The Catcher in the Rye

It’s funny how books that you read 10-12 years ago can come back to your memory out of the blue, books that you haven't talked about, that haven't impressed you so much at their time, that you closed and never looked in their directions. And still, somehow, through the mazes and colours of memory, a person, a word, a mood re-opens those pages and offers you another perspective, another kind of understanding. That’s why it is so hard for me to name the books that changed my life, because there are so many.

We carry inside ourselves the books that we have read, the words that we once pictured, the pages that we thought long forgotten, like old songs that we haven’t been listening to for ages, and even so, still there … .

Maybe I believe too much in the human being. Maybe I am way too empathic, maybe I cross lines which should not be crossed. And in all my struggles to stop people from destroying themselves, I dance a tango with my own hubris, standing on that edge, burying beneath all these and absolute exhaustion all the unuttered words and feelings.


“Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody's around – nobody big, I mean – except me. And I'm standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff – I mean if they're running and they don't look where they're going I have to come out from somewhere and catch them. That's all I'd do all day. I'd just be the catcher in the rye and all. I know it's crazy, but that's the only thing I'd really like to be. I know it's crazy." (J.D. Salinger - The Catcher in the Rye