Posts

Isn't it ironic?

 It's like daring to swim in the ocean, moving from one shore to another, this is how it feels. You give up so much, you endure so many things, you keep on swimming no matter the weather, the holidays, the wasted time, the emptiness in front of you. For nothing, in a quixotic quest, you keep on swimming, because ironically, this is what you were taught to do. And you finally see the other shore, but no matter how hard you try to move, every muscle, every limb, every beating of your heart says no more. And the harder you fight it, the more the water pulls you in, seeing while you drown in that deserted land, that you have been trying so hard to reach it. 

Maybe Tomorrow

Image
"So maybe tomorrow I'll find my way home..."   2020 was the first year when I really wrote some resolutions. It will probably be also the last one. It has been the year that made me numb, and this time, this numbness hasn’t been something bad, but a mechanism to cope with reality, a weapon to defend myself. I don’t know why people keep on searching for new beginnings, why they keep on trying to blame a year, or a divinity, for the problems that we have caused, from global warming to pandemics, from floods to rainforest fires. We, humanity, are to be blamed, and unfortunately, I do believe that this year was only the beginning, that there are too many humans that cannot go beyond them, that are utterly blind, and can’t see how much damage we have done here.     2020 was a year of defeat, and acceptance for me, a year in which I had to put my weapons down, take a break from dreaming, and embracing the things which I once ran away from … protecting others, and leadership

All dogs go to heaven

 I am not good when it comes to people - I hate small talk, I don't know how to build relationships, and I dislike superficiality. I don't know how to talk about myself, my feelings and desires. Maybe that's why I am so fond of dogs, finding in them two of the characteristics that I try to give to my few special people: unconditioned loyalty and warmth.  It's hard to lose one. Harder to lose two in the same year. Hard to feel that you haven't done everything that you could have done.  My special dog reminds me of that old dog from a film that I enjoyed, and cried at, when I was little. My dog who barked at thunders, planes and birds. Who protected me from strangers. Who brought me chickens, snakes and crows (all alive). Who was playful, and present, and calm. Who accepted without a bark all the pets that came after him. Who was the most brilliant and independent dog that I have ever had... .

Winter, Sea and Loss

Image
,,Via ța înseamnă/ să călătorești sub cerul înstelat. Moartea nu-i nimic altceva/ decât o mișcare absolut albă.”                                                                     (Hannes Petursson, ”Steinn”)        Iernile în care mă regăsesc sunt cele albe, pline de nămeți, în care oriunde privești totul e amuțit în acel minimalism rece, de gheață, care ascunde totuși în adâncul lui atâtea lucruri și amintiri – decembrie, sunetul patinelor pe gheață, toate momentele de respiro, plimbările prin nămeți, dar și lucrurile, oamenii, ființele pe care le-am pierdut, toate visurile pe care le-am avut și acum par a fi înghițite de cotidian.       Romanul lui Jon Kalman Stefansson este prima scriere islandică pe care o parcurg și în care am regăsit două dintre elementele în care mă regăsesc: iarna și marea , fiind unul dintre cele mai faine romane pe care le-am citit anul acesta, cu o scriere lină, lirică, în care fiecare frază are o încărcătură aparte, un roman despre prietenie, despre

Porz Goret

Image
  There’s the quietness in which I find myself, and the quietness from whose claws I’m trying to escape. There is the noise and the silence of today, so mixed together, so undistinguished, like the days, the weeks, the months of the moment … March became and remained in April, in October, in December, days prolonged into one, long waiting… for a long walk in nature in sunny days, for daring to dream in something, to hope for a change, for meeting and hugging people I care for. And in this clockless time, where everything seems to have stopped, even words seem hard to be found, hiding in some corners of our souls, of our minds, hiding in the fears that we don’t have the courage to utter, and we push them deep into us, hoping somehow they will get lost in our guts, in our blood, in our heartbeats. But they are there, like haunting shadows from our past. In glimpses of another day, we remember we haven’t breathed for a long while, too busy to run away from us, to protect the others, to ke

Ganduri pe timp de pandemie

Cred ca la fel ca multi altii ultimele luni au fost despre ei, despre cei vulnerabili, pe care doresti sa ii protejezi in fata absurdului trait acum. La fel ca multi altii probabil te gandesti ca asta nu o sa ni se intample noua, din moment ce respecti pe cat posibil toate restrictiile impuse. Din martie nu m-am urcat in niciun mijloc de transport in comun, am evitat aglomeratiile, intalnirile/excursiile cu prea multe persoane, m-am gandit de doua ori daca chiar e nevoie de acel drum. Din spatii nestiute, am mai scos putina rabdare, am mai strans din dinti, am mai invatat sa rabd.  Asta pana ce unul lasa garda jos si astepti ca la urmatorul apel primit sa afli ca gata, s-a terminat (si Dumnezeu stie ce te asteapta la astfel de inmormantari) sau uite ca un miracol s-a intamplat si a scapat si de asta... . Bunici rapusi, prinsi in inconstienta si ignoranta noastra. Si apoi astepti un semn de la tine, de la ceilalti, daca, chiar daca ai respectat tot, ai fost la distanta, afara, daca vor

Umanitate și Saramago

Image
,,Vreți să spuneți că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puține sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Așa că le-am pierdut.” (241) Se spune că prietenul la nevoie se c unoaște. Spuneam pe la începuturi de măștile pe care cu toții le purtăm și le schimbăm zi de zi.  Poate că adevărata noastră față se arată la nevoie, în situații de criză, când suntem puși față-n față cu efemerul, cu  teroarea, cu lipsa speranței, când ne sunt răpite cele mai dragi lucruri, și ființe, iar viața noastră atârnă de un fir de ață, sau este schimbată radical în rău. Sau poate că tocmai în aceste momente suntem abia conștienți de umanitatea celor din jur, de umanitatea noastră, de oamenii care rămân, care ne v ăd, de cei care dau bir cu fugiții și rămân orbi la suferința noastră. Cred că trăim într-o societate care a uitat să vadă, să privească, o societate care favorizează superficialul, egocentrismul, lipsa de compasiune, teoriile conspirative și limitar