February 18, 2018

La Terre vue du ciel

There are things which refuse to be written, but we, as humble human beings, try so desperately to express them. Emotions, feelings, moods. Let’s call it for now Poetry. I have always been looking for it in my kind of humans, in art, in literature, in paintings, in music, in figure skating. That’s my religion and my hubris. I love playing – with words, gestures, symbols, worlds, constructing and putting together puzzles for a bigger picture. I believe that in a world full of greyness, the only thing that remained for us is the play, or the dance. Otherwise, indeed, we would be lost. And this song is my unwritten poem of today. 


February 5, 2018

Satin Birds

Mi se întâmplă uneori să închid ochii, așteptând ca sunetul din mintea mea să dispară sau să fie înghețat pentru măcar câteva secunde. Sunt momente când tot căutăm ... o limbă prin care să ne redăm cel mai bine, un înțeles, un țel, un scop, ceva în care să credem până la capăt. Sunt zile când cea mai bună soluție pare un tren în prag de noapte, cu o destinație necunoscută, de unul singur, în căutarea tăcerii, a vindecării și al acelui Eu care să îți aparțină.

,,Cine sunt eu?” Mereu m-am identificat prin munca pe care o fac, de mică am vrut să scriu și să predau, în ordinea asta. Ador să fiu profesor, să lucrez cu toate vârstele, să educ, să cred și să ofer. Jobul pe care mi l-am ales nu este o simplă sursă de venit sau doar o meserie pe care trebuie să o practic. Este o parte din mine, pentru care am tot dat (prea) multe lucruri, de la acel Timp pentru mine, la doctoratul care s-a blocat într-un anumit punct, de la oamenii de care nu am avut timp să îi cunosc și până la visurile pe care le aveam cândva. Simt uneori că din cauza sistemului, profesia mea a devenit o parte bolnavă din mine, care acaparează din ce în ce mai mult din cine sunt cu adevărat.

M-am întâlnit chiar astăzi cu o fostă elevă pe care am avut-o acum ceva ani. Una dintre satisfacțiile pe care le ai ca profesor este acel zâmbet pe care îl primești de la foștii elevi, acea bucurie sinceră de revedere, și acea stare de bine, de liniște pe care o ai la o clasă atunci când reușești cu adevărat să ajungi la ei. Dar pe lângă aceste lucruri, mai este și sistemul care e din ce în ce mai corupt, hârtiile în care ești îngropat, banii pe care îi aduci de acasă, oamenii cu care nu poți lucra, lucrurile și activitățile inutile pe care trebuie să le faci, care amintesc de un sistem de altădată și care se încăpățânează să ne bântuie prezentul, ca niște fantome ale comunismului., Și apoi mai este TIMPUL pe care îl tot dai celorlalți, în schimbul căruia uneori primești replici acide sau părinți nemulțumiți, cărora le e mai ușor să blameze decât să își recunoască vina.

A preda, a lucra cu Omul, a ajuta, e o parte importantă din mine, dar nu e tot întregul. Sunt ceea ce scriu și toate acele idei care se tot zbat și se lovesc de gratiile realității în care trăiesc, sunt acei puțini oameni pe care îi îndrăgesc și îi prefer, sunt toate lucrurile pe care mi le doresc și în care cândva am crezut.

Mă gândesc așadar uneori să renunț – în ultimul timp din ce în ce mai mult. Mă gândesc să las sistemul cu teancul lui de hârtii inutile, cu mentalitatea sa învechită și să mă îndrept spre altceva. Mă opresc apoi din drum amintindu-mi de copiii care mi-au zâmbit, de toate încercările de a lăsa o amprentă în viața lor, de a face o diferență. Mă gândesc la cum ar fi dacă toți profesorii dedicați și-ar face valiza și ar pleca din învățământ. Cum ar arăta atunci sistemul nostru? Mă gândesc la toți copiii de azi, la cei de mâine, la copiii pe care i-am putea avea și care ar trebui să facă față unui sistem clădit pe ruinele celui de azi. În ce fel de țară, în ce fel de sistem, cu ce fel de profesori vor lucra copiii noștri?


Nu știu dacă vreau să rămân până la capăt. Știu că îmi este dor de lucruri pe care odinioară aveam timp să le fac, mi-e dor de respectul pe care îl primeam pentru munca depusă, mi-e dor să scriu, mi-e dor să mă plimb, mi-e dor de toți oamenii frumoși și de toate locurile pe care nu le-am cunoscut încă. Și simt că în fața sistemului de acum, mă prăbușesc la finalul fiecărei zile, ca un Sisif care și-a dus la bun sfârșit misiunea, pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt. 

January 21, 2018

Back to Square One

Pensamos que somos las víctimas del tiempo. En realidad la vía del mundo no es fijada en ningún lugar. Cómo sería posible? Nosotros mismos somos nuestra propria jornada. Y por eso somos el tiempo también. Somos lo mismo. Fugitivo. Inescrutable. Desapíadado.
Cormac McCarthy

Îmi imaginez uneori stând pe marginea unui lac și privind liniștea din fața mea. Fără trecut, fără amintiri, fără exemple de urmat, doar acest stillness în care mă pot afunda și pe care îl pot modela după voia și imaginația mea. Mă gândesc la toți oamenii care au stat în fața unui astfel de lac, dornici de a crea ceva, de a se crea pe ei înșiși, de a nu avea cu adevărat povara trecutului.

Așa cum s-a spus de nenumărate ori, artistul de astăzi trebuie să fie un postmodernist până în măduva oaselor. ,,The ugly truth is that books are made out of other books”, cum spunea McCarthy. Toate istorisirile au fost transmise, toate temele au fost epuizate, toate religiile și toate poveștile care au fost spuse cândva s-au transformat în mituri, în surse pentru acești cei care vor să vină.

,,Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci?” spunea Marin Sorescu în Iona. Artistul din zilele de astăzi se naște purtând în el artiștii trecutului, creațiile anterioare, tot ce a fost creat și spus înaintea lui. După atâția mii de ani, se mai poate spune ceva nou?

Urmăresc de ceva săptămâni Fargo și poate că dincolo de realizările cinematografice ale acestui serial, dincolo de actori, de construcția scenelor, de absurdul din el, ceea ce poate că m-a atras cel mai mult este această intertextualitate și până unde poate merge. Pe frații Coen îi știu de la No Country for Old Men – singurii care au reușit să-l înțeleagă și să-l transpună pe McCarthy pe micile ecrane (omițând aici The Sunset Limited). Poate că această sete a mea de a reface firul se trage de la James Joyce (Ulysses vs. Odiseea), de la anii copilăriei, de la felul în care memoria mea se joacă cu propriile amintiri. Un omagiu adus filmelor acestor doi regizori a devenit ceva nou, în care cred că adevărata ingeniozitate este acest vechi, acele secvențe/replici/personaje adunate și transpuse aici, într-un singur loc.


Așa că stau pe marginea acestui lac, ascultând sunetul din liniștea miilor de ani dinaintea mea, încercând să le descifrez și să le învăț limbajul, încercând să pătrund în lumea lor. Pentru mine, acest lac este coala de hârtie, pentru alții este lumea cinematografiei, a teatrului, a picturii, a artei. Retrăim clipă de clipă ce a fost cândva, mai vechi decât noi, atemporal, în care fie ne pierdem, fie reușim să (ne) acceptăm și să modelăm ceea ce avem deja. 

December 30, 2017

29

Am vrut să scriu altceva aici, dar am văzut pe un dealcudor o leapșă de care am să mă folosesc puțin în postarea aceasta.

1.   Iubesc să citesc cărți cu un stil diferit de cele normale, ,,complexe”, care îmi pun creierul în mișcare.
2. Îmi plac câinii și mereu mă văd având cel puțin unul lângă mine (momentan am 3).
3. Țin minte mult prea multe lucruri, deși memoria mea nu merge mână-n mână cu concentrarea.
4. Detest că am o mulțime de complexe. 
5. Iubesc natura și mă simt cu adevărat acasă în mijlocul ei.
6. Îmi plac călătoriile.
7. Nu stau deloc bine cu simțul orientării. 
8. Sunt o persoană introvertită, deși în mediul social mai reușesc să ascund asta.
9. Îmi plac lucrurile simple.
10. Nu suport zgomotele și certurile.
11. Îmi place să îi ajut pe cei din jurul meu, dar nu las foarte multă lume aproape de mine.
12. Am renunțat demult în a mai avea pretenții la oamenii din jurul meu.
13. Îmi place muzica clasică și ambientală.
14. Ador și îmi este tare dor să patinez.
15. Am o colecție de felicitări de la vârsta de 6 ani.
16. Scriu mai mereu, deși nu mai vorbesc despre asta de ceva timp.
17. Sunt o persoană extrem de empatică, și în același timp (prea) pragmatică și rațională și mă gândesc la mai multe aspecte înainte de a lua o decizie.
18. Nu am răbdare să urmăresc filme de una singură.
19. Asociez amintirile sau stările de moment cu diverse melodii.
20. Mi-a plăcut cândva tare mult să dansez.
21. Vreau mereu mai mult de la mine și în același timp uneori simt că nu am făcut nimic în viață.
22. Îmi este foarte greu să vorbesc despre mine sau să cer ajutorul.
23. Văd mereu în fiecare om povestea din spate și de aceea îmi este greu să îi judec sau să mă iau de ei atunci când e cazul.
24. Îmi place să merg la teatru și aș vrea să fac asta mai des.
25. Ador muntele și zăpada, toamna plină de culori și lucrurile/locurile artistice.
26. Mi-ar fi plăcut și uneori mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să fi făcut psihologia.
27. Mă simt uneori singură și mă gândesc că într-adevăr, ignorance is bliss.
28. Îmi plac oamenii colorați și nebuni, cu simț artistic, diferiți de restul lumii.
29. Sunt mai mereu omul pe care ceilalți contează atunci când vine vorba de ajutor. 

December 24, 2017

Push the Sky Away

Ne lăsăm purtați de Viață și de lucrurile cu care ne-am obișnuit fără a mai pune alte întrebări, fără a ne întreba ce s-ar întâmpla dacă ..., fără a avea curajul de a sări în valuri. Sunt zile când se trag linii, când ne numărăm prietenii, oamenii apropiați, anii pe care îi avem și care ne-au mai rămas, când ne mândrim cu cele mai tari familii pe care le avem, punând tot felul de poze de rețelele de socializare, de la brazi împodobiți la sarmale, de la locuri îndepărtate, pline de zăpadă sau soare, până la poze de familie, urări arhicunoscute și cântece pe care le auzim iarnă de iarnă.

Păcat că bunătatea și fericirea cu care ne îmbătăm în aceste zile sunt efemere, că odată cu terminarea Crăciunului și a Revelionului, lucrurile revin la normal, iar simțul moral pe care pe unii pare să-i apuce în preajma sărbătorilor dispare odată cu noul an.  

E imposibil ca în aceste zile să nu cazi pradă presiunii societății și să îți întorci viața pe toate fețele. E aproape imposibil să lucrezi la un doctorat când pari să trăiești zilele astea într-un paradis terestru, sau să nu te simți captivă într-o colivie din care cu greu mai poți ieși.

Citesc de câteva zile teatrul lui Sartre și ascult muzica lui Nick Cave. Nu știu de ce unul îmi amintește de celălalt. Poate că datorită tensiunii pe care o resimt în ambele, în acel ceva uman,
în încercarea de a exista fără sfinți, fără un Dumnezeu, printre și pentru oameni. Și pentru tine însuți.

Pe Sartre l-am cunoscut din liceu și împreună cu Camus au lăsat o amprentă în felul meu de a gândi. Așa cum spuneam la un bookclub, aș vrea să mai citesc ceva contemporan, francez, care să se ridice la ceea ce a fost cândva filosofia și literatura franceză.

Existențialismul lui Sartre este ușor de înțeles, central și repetitv în piesele sale, dar greu de digerat pentru unele persoane. Mă gândesc la toate fărădelegile pe care le punem în cârca unui Dumnezeu, de toate eșecurile noastre, cauzate de divinitate, de toate sărbătorile pe care i le datorăm Lui. Nu știu dacă omenirea ar putea exista vreodată cu adevărat fără vreun Dumnezeu și dacă nu cumva, paradoxal, același Dumnezeu și acea promisiune a vieții de apoi nu ne înfrânează în faptele noastre. Cum ar arăta oare acest loc dacă și pentru oamenii simpli Dumnezeu ar muri?


Teatrul lui Sartre este unul filosofic și moral, un teatru în care Omul este pus față-n față cu el însuși, în care personajele sunt împinse spre esența lor umană, dezbrăcate și debarasate de divinitate. Cum ar fi oare să avem în fața noastră o oglindă în care să ne putem vedea așa cum suntem cu adevărat, vulnerabili, plini de răni cicatrizate, fără măști, în care să vedem cât suntem rodul celor din viața noastră, al deciziilor pe care le luăm (sau nu), al nevoii noastre de a ne regăsi în ceilalți, de a îi găsi pe cei creați după chipul și asemănarea noastră, și de a simți că nu ne irosim, ci că trăim cu adevărat. 


December 15, 2017

Breathe in ...



I was walking home this week when I saw a lorry with a German message on it. I felt in that moment how much I miss that country, how much I want to go back, walking on river banks, staying and reading in a park, or even rushing to a seminar where I felt so small. I miss the peace and the safety of that place. I miss the connection, the tranquility, even the language. I miss the feeling of home.

I walk and run every day in my city, and I see how blocks of flats are rising from places that you wouldn’t imagine, without people thinking of architecture, of how this mixture of new flats is seen … I see more greyness, less greenness. And I remember of those terraced houses with little gardens in Germany, of its architecture, of the way neighbourhoods were kept and build. I rush and walk in here, where thoughts, memories, pain, dreams are mixed together, behind icy walls. I forget to look inside myself until an image, a thought, a word reminds me of what I want, of how much I miss writing, and reading good books, and living without being stuck in meaningless routines, in wor(l)ds of the past that keep on hurting and chaining me.

I do love children, and I do want to have one of my own. Not to have an offspring, not because it is the goal of my life (a kid can’t be that), but to raise him/her and to shape a better, free person. I don’t know if this child will ever appear in my life, but I know that I do not want my kid to grow in a country where you can be pushed in front of trams, or subways, in a country where there are no laws, where I would be terrified of his/her safety, or where corruption is everywhere.

I don’t know where my country, this world is going. I don’t know where I am going. As I said in the previous post, I miss so many things, from people to places, from memories to dreams, and I just want to flee from this cage, from these nets, and be able to breathe.

December 10, 2017

Dor



Mi-e dor de oameni frumoși, de oameni diferiți, inteligenți, de Oameni cu care să poți purta o conversație dincolo de banalități, de ceea ce se întâmplă într-o școală sau clasă. De oameni nebuni, oameni colorați, oameni de la care ai mereu ce să înveți, oameni la care te-ai gândit o viață întreagă și pe care nu știi pe unde să îi mai cauți.

Mi-e dor de vulnerabilitate, nu să o tot aud și să o văd în celălalt, ci în a o da, în a o arăta, în a fi și altceva decât acel mic roboțel sau Supraom cu răspunsuri la toate. Îmi este atât de dor de asta. Mi-e dor de căldura din celălalt, mi-e dor de toate acele lucruri pe care le tot dau celorlalți.

Mi-e dor de iarnă, de fulgi, de gheață, de acel Decembrie al meu.