Bird set free

„Every time I find the meaning of life, they change it.”

(Daniel Klein)

You see, I’ve had a design, and I don’t know where I did wrong. Cuvintele parafrazate ale lui Faulkner, la care te tot întorci. Iar acest design a fost paradoxal acea simplitate a vieții, departe de vacarm, acel belongingness.

Nu știu să spun ceea ce simt. Uneori mă gândesc că poate e mai bine așa, a nu da frâu liber emoțiilor, bine ascunse în zidurile reci ale rațiunii și ale logicii, și a continua să plutești, uneori să înoți, în acea mare de zgomote din care nu poți vedea încă uscatul. Este poate și asta o lecție, a învăța să respiri când totul sufocă.

Mă gândeam azi din tramvai, urmărind fugar fețele oamenilor de lângă mine, încercând să mă sustrag de la a auzi toată agitația din jur, de a nu respira tot aerul înădușitor și umed, de a nu simți mirosurile de praf, de oameni – ai străzii, ai orașului, bătrâni, tineri, grăbiți sau încercând să amăgească timpul – , miros de ploaie, de noroi și de parfumuri, toate amestecate laolaltă. Mă gândeam că uneori simți că ai eșuat în viață, că poate nu ești acolo unde ți-ai dorit, că nu ai făcut nimic din ce era important și că poate e prea târziu de a încerca și altceva, și în același timp, ce este acel altceva? Poate un alt domeniu (și ce te face să te gândești că nu ar fi același sentiment?), un alt loc (și nu ar fi același program, aceeași muncă?), o altă viață. Mă gândeam la oamenii din jur și la oamenii din viața mea, la noi începuturi și la veșnica teamă de a nu face parte din grup, de a nu fi acceptată, de a fi nevoită să faci totul singură.

Mereu am dat totul. Nu am știut însă niciodată să cer sau să țip atunci când trebuia. Și poate că acest a da totul, a da o parte din tine indiferent de ceea ce faci, e un înțeles al vieții, a fi true to yourself, indiferent ce s-ar întâmpla. În relații, în muncă, în ceea ce-ți amintești, în grija pe care o porți, în ceea ce simți. Suntem uneori creatori fără creație, sau părinți fără a avea un copil, suntem roboți și la final de zi cădem rupți de oboseală și de acea umanitate care doare în paturile noastre sau în paturi străine pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt, iar singurul lucru care ne mai rămâne e de a spera că într-o zi vom fi acceptați așa cum suntem, că într-o zi, vom reuși să ajungem la țărm, și că până atunci singurul lucru care ne rămâne e acel to go ahead full steam. Oricât de singuri suntem, oricât de tare doare.